Ca performanţă mediatică, evoluţia lui Victor Ponta din seara de 8 februarie 2013 ar trebui înregistrată drept un mare succes. Sursa: EVZ

Timp de două-trei ore, el a făcut turul televiziunilor cu frenezia lui Speedy Gonzales. Debita un text pregătit dinainte, cu o vână retorică inflamată. În esenţă, dl. Ponta perora că, departe de a fi repurtat la Bruxelles o victorie, România a ieşit din negocierile pentru fondurile europene umilită. Şi că, prin urmare, „negociatorul” (i. e., Traian Băsescu) a suferit un eşec de proporţii.

Am rămas năuc: cu doar câteva minute înainte urmărisem comentariile principalului canal de televiziune britanic, unde România era menţionată pe lista scurtă a favorizaţilor. Dacă nici în englezi nu te mai poţi încrede, înseamnă că totul e pierdut! Aproape începeam să mă resemnez (ca mulţi alţi români) cu ideea că europenii nu numai că nu ne-au dat, dar ne-au furat, când mi-au zgâriat auzul comparaţiile tot mai avântate ale lui Ponta cu Polonia. Nici că-şi putea găsi exemplu mai prost. El, codaşul codaşilor, tăbărâse cu pumnii pe campionul clasei: UE îi favorizează pe polonezi, UE ne condamnă la subdezvoltare, UE îşi bate joc de noi! UE măreşte decalajul dintre bogaţi şi săraci!, tuna Ponta.

Aţi mai auzit, fireşte, acest discurs. Chestia cu decalajul era marota lui Ceauşescu. Plutind în lumea himerică a viitorului de aur, numai Toa’şul se trezea delirând despre complotul Occidentului pervers contra fecioarelor neprihănite din ţările lumii a treia. Pentru Ponta, între Polonia şi România există o singură diferenţă: că polacii s-au căţărat deja în căruţa „profitorilor”, pe când noi suntem condamnaţi la pantaloni veşnici cârpiţi în dos.

Nu, domnule contabil-şef, mai sunt şi alte diferenţe: de mărime a populaţiei, dublă faţă de a noastră, de PIB, de venit pe cap de locuitor, de onorabilitate statală şi socială, predictibilitate polit