Cu doar câteva zile înainte de Sărbători, un soţ a aflat ceva ce pune în pericol o amplă despărţire. „9 grade la Paris“, spectacolul Teatrului Act din Bucureşti, combină reţeta minimalismului cinematografic al noului val cu densitatea barocă a unui monolog teatral, pentru a obţine o emoţie dublu amplificată.
„Plec. M-am hotărât să plec de-acasă. Am fost la gară şi mi-am luat bilet. Îmi părăsesc bărbatul şi copilul. Şi sunt foarte fericită. Nu mai am nimic de pierdut". Spectacolul ilustrează ultimele 56 de minute care se scurg prin viaţa unei femei care a decis să-şi părăsească familia.
O soţie cu viaţa pusă la punct vrea să fugă la Paris cu amantul, nu înainte de a lăsa totul în regulă în urma ei - adică perfecţiunea lucidă a lucrurilor de suprafaţă. Vrea să-şi lase soţul şi băiatul cu frigiderul plin (îmbâcsit de aripioare, pulpe, ficăţei, viţel, porc, mici, tobă, caltaboşi, cârnaţi), cu rezervorul plin (cu „fără plumb 95"), şi cu sufletul gol (umplut cu despărţirea de ei).
E dreptul ei să plece. E viaţa ei. Pentru că şi-a văzut faţa în geamul de la autobuz şi arăta altfel decât îşi imagina/şi-ar fi dorit. Pentru că se vede foarte rar, iar atunci când vrea să se privească, din oglindă îi răspunde o reflexie nefericită.
Soţul ei e un tată impecabil. De Crăciun a fost atât de bun şi a râs atât de mult! Au fost la biserică, au cântat colinde. S-a lăsat îngropat în zăpadă, a jucat fotbal în casă cu fiul lor, a ajutat-o să facă găluşti. I-a dăruit un parfum cu miros de smoală fierbinte şi vanilie. „În timp ce i-am sărit în braţe şi m-am agăţat de gâtul lui, m-am gândit că cel mai frumos cadou ar fi să moară".
Acum, ea e singură în apartamentul lor, şi se gândeşte la toate astea. Ridică receptorul şi vorbeşte la telefon. „Te iubesc", îi spune el. „Şi eu te iubesc", îi răspunde ea. Şi apoi vomită. Vor să plece în Dubai, de R
