Tragedia norvegiană trebuie să ne facă să ne gândim asupra societăţii în care trăim, asupra modelelor din viaţa noastră care ne pot conduce spre astfel de acte.

Teribilul masacru din Norvegia poate părea un act izolat al unui bolnav mintal, fără mai multă importanţă decât acţiunea lui Unabomber, ucigaşul american care l-a şi inspirit pe teroristul norvegian. Se poate totuşi să fie interpretat şi ca anunţul unei vaste mişcări geopolitice, anticipată de mai mult timp de numeroşi teoreticieni.

Unii au văzut în primele lucrări ale lui Samuel Huntington primele semne ale unui război religios între creştinism şi islam. Şi este adevărat că există numeroase alte semnale ale violenţei fundamentalismului religios în întreaga lume: Statele Unite, Franţa, Brazilia, Israel, Nigeria, Pakistan şi în multe ale locuri. Alţii, inspiraţi de lucrările aceluiaşi profesor american, văd semnele reîntoarcerii la naţionalism şi la ceea ce decurge de aici: respingerea străinilor şi a doctrinelor numite „internaţionaliste", care include şi proiectul european şi al social-democraţiei. Şi există, într-adevăr, simptome nenumărate în acest sens: în Scandinavia - Partidul „Adevăraţilor Finlandezi", în Belgia - Partidul Flamand, în Franţa - Frontul Naţional, în SUA - Tea Party şi multe alte mişcări naţionaliste pe întreaga planetă.

De fapt, nimic din toate acestea nu surprind adevărata dimensiune a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în Norvegia: această tragedie este de fapt o metaforă crudă pentru valoarea dominantă a lumii astăzi: dorinţa fiecăruia de a păstra pentru sine ceea ce-l defineşte.

În Sud, ca şi în Nord, ca într-un efect de oglindă, multe alte persoane sunt, de asemenea, preocupate că identitatea lor se dizolvă în cadrul proiectului occidental şi fac totul pentru a se proteja prin izolare. Unii dintre ei vor găsi acest nou ideal, în simpla extindere a egoismu