Dacă pe Fumaroli l-am putea bănui, eventual, de parti-pris politic şi de subiectivitate într-o dispută "franco-franceză", astfel de supoziţii sînt nepertinente în cazul lui Mario Vargas Llosa. Or, iată ce spune scriitorul peruan (citez din Les enjeux de la liberté, Gallimard, 1997): "...în societatea noastră deschisă şi avansată, bunăvoinţa absolută faţă de orice artă cu o alură nouă sau îndrăzneaţă a condus la un scepticism şi la un confuzionism babelic unde nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, unde nu mai poţi deosebi creaţia de impostură, sau nu mai îndrăzneşti să o faci de frică să nu treci drept un «beoţian» sau drept un «reacţionar». (...) Cum să explici altfel indulgenţa resemnată a francezilor în faţa coloanelor bicolore care au transformat curtea de la Palais-Royal într-o tablă de şah, sau a piramidei de sticlă ce a ruinat simetria Luvrului?". Reamintind polemica, de acum patru decenii, dintre C.P. Snow şi F.R. Leavis pe tema celor "două culturi" (cea umanistă, considerată conservatoare, anacronică, şi cea tehnică, socotită modernă, dinamică, novatoare), Llosa atrage atenţia asupra emergenţei, în ultima vreme, a unei a treia opţiuni culturale, care utilizează şi răspîndeşte mijloacele de comunicare (în fapt, industria audio-vizuală). Această formă de cultură (pe care, chiar dacă o apreciem ca fiind o sub-cultură, nu avem cum să o ignorăm) a ajuns să se bucure, ca să revenim la punctul de plecare al acestor însemnări, de favorurile "statului cultural". În definitiv, aici se întîlnesc două aspecte şi două dezbateri diferite. Pe de o parte, în cauză e conceptul însuşi de cultură, golit de substanţă şi subordonat ideologiei (post)moderniste şi multiculturaliste (de unde, şi la Fumaroli şi la Llosa, constatarea că Universitatea a abdicat de la misiunea ei tradiţională, întorcînd spatele valorilor clasice şi acceptînd dogma relativismului etic şi estetic).