Leon-Iosif Grapini, Capăt de linie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 188 pag. Îmi amintesc că, în copilărie, mă nemulţumea teribil finalul basmelor: după o nuntă ca-n poveşti, cei doi „trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Cum adică? Asta-i tot? Mai târziu, am descoperit adesea personaje „secundare” despre care aş fi vrut să ştiu mai mult, vedetele le puneau pe nedrept în umbră. Cartea cea nouă a lui Leon-Iosif Grapini dintr-o astfel de frustrare s-a ivit („stârnit de finalurile incitante, ambigui, suspendate, mi-am imaginat altele, diferite”), la care se adaugă o anume poftă de joc al Puterii, molcomă, de ardelean serios, dar şi încercarea puterilor pe stiluri străine. Horia Gârbea, care escortează volumul, se recunoaşte şi el ispitit când şi când de un asemenea experiment.

Fiecare proză-pretext a fost mai întâi o preferinţă de cititor, o iubire. Intervine apoi scriitorul şi o deturnează cu instrumentar propriu, ocolind abil parodia (ironia lipseşte din peisaj), dar şi pastişa, deşi avem de-a face cu un exerciţiu mărturisit de afecţiune. În cele din urmă, e o pledoarie pentru relativism şi diversitate. Nicio întâmplare cu oameni nu are final unic şi absolut, mai încape un rest, o nuanţă, o prelungire. Literatura lumii e plină de remake-uri şi repovestiri. Într-o paranteză fugară, aş zice că intertextualitatea nu e departe de o asemenea abordare: o secvenţă cu nume de proprietar cunoscut e pusă în alt context şi ţinută să spună mai departe sau altfel decât a spus deja în textul originar. Jocul lui Grapini se exersează pe prozatori de toate calibrele, într-o democraţie explicabilă şi prin inocenţa celui instalat discret în marginalitate. Militar de carieră şi licenţiat în geografie, el este un remarcabil prozator, dar puţin acomodat cu forfota vieţii literare, disciplinat şi meticulos, cu lecturi multe şi nu la fel de disciplinate. Alege, aşadar, să s