Îmi place să gătesc, însă n-am să scriu cărţi de bucate şi nici n-o să apar la televiziune ca maestru bucătar. Mâncărurile, pe care pot să le prepar din aproape orice, n-au nume. Nu ştiu să fac de două ori acelaşi fel. Nu am în vedere nişte reţete şi nici nu întreb pe nimeni cum trebuie procedat când simt că mi-ar mai trebui o legumă sau o mirodenie şi n-am. Cel mai mult îmi place să gătesc o mâncare din orice, care se cheamă mâncărică. E foarte apreciată de cei care se întâmplă s-o aibă în farfurii, mai ales când mor de foame. De multe ori, felul doi îmi iese la fel de zemos ca felul întâi, şi-n schimb în ciorbă poţi să înfigi lingura şi să stea dreaptă. Tot ce contează e ca mâncărica să fie bună la gust, chiar dacă, atunci când pun apa la fiert şi uleiul în tigaie, cămara şi frigiderul sunt goale.
Cel mai reuşit fel de mâncare l-am creat din gheare şi gâturi de pui, într-o vreme când aproape toate frigiderele din România erau goale, iar ca alternativă exista doar mâncărica din picioare de porc, numită „tocană de Adidaşi”. Nu trebuie să fii neapărat meşter mare ca să faci o mâncărică de gâturi şi gheare perfectă. Totuşi, talentul nu-i de ajuns. E nevoie de ceva în plus, şi anume de dragostea pentru cei care aşteaptă de la tine o minune. Gâturile şi ghearele de pui nu îmbie pe nimeni la gătit, iar la pungi, amestecate, sunt de-a dreptul scârboase. În 1970, în timpul foametei din China, am văzut într-o piaţă din Beijing o grămăjoară de maţe de raţă şi de pui. Mai rău de atât nu se poate, i-am spus ataşatului de presă de la Ambasadă, care se uita indiferent la sărăcia de pe tarabe. Omul văzuse probabil prea multe ca să mai fie impresionat de ideea unei ciorbe de maţe. După un timp, a spus: „Se poate şi mai rău”.
Partea proastă cu mâncărurile astea de om sărac e că dau dependenţă. Te obişnuieşti cu ele şi, cu timpul, cotletul de viţel la grătar şi som
