Nu e nici un secret că Liviu Rebreanu a fost unul dintre rarii scriitori interbelici care trăia - foarte bine - din scris. în jurnalul său de maturitate (1927-1935*) preocupările financiare apar numai prin exceptie, în timp ce la ceilalti exceptia este atunci cînd acestea nu apar. De altfel si datoriile lui sînt datorii de om bogat, care nu-si face griji pentru cîteva sute sau pentru cîteva mii de lei, ca semenii săi cu mai putin succes de librărie. în timp ce Camil Petrescu se plînge, în 1929, că "abia a scos de la editură 5.000 de lei", iar în 1931, desi publicase deja un roman bun, trebuie să amîne plata apei care era de 333 de lei, pe Rebreanu, în aceeasi perioadă, editurile se bat, cu avansuri enorme si cu oferte menite să le asigure exclusivitatea. în 1932, anul Răscoalei, băncile (Rebreanu lucrează cu mai multe) nu ezită să-i împrumute sume cu patru-cinci zerouri. Aristide Blank, spune o consemnare din octombrie 1931, i-a dat pe loc 100.000 de lei si a fost "de o amabilitate fără pereche". Scriitorul are automobil si sofer, lucru care nu trece neremarcat. în 1934-35, casa lui de la tară se transformă într-o adevărată fermă: găini si un cocos Susex, gîste, curci si curcani, porci Mangalita si York, vite, porumb, dovleci, lucernă pentru animale, vită-de-vie, alese flori ornamentale. Ca amănunt anecdotic e de remarcat că Rebreanu tine, pe la 50 de ani, împreună cu Fanny, si un regim de slăbire, de altfel foarte confortabil (nu e însă primul scriitor român care are o asemenea preocupare: Maiorescu îl precedă). Pe lîngă succesul financiar, prozatorul are succes de public si succes social. Cărtile lui, cu tiraje de 10.000 de exemplare si două-trei editii succesive, se vînd în numai cîteva luni. Primeste premiul cel mai important al Academiei, Năsturel-Herescu, Premiul National si este propus chiar pentru Premiul Nobel. Pe lîngă această ultimă perspectivă, mult