"Ştiu bine. Nimeni nu se gândeşte la mine dezinteresat" (II, 294), spune Mefistofel. Un destul de mare neadevăr, dacă citim fraza literal. Prea puţini îl cheamă pe diavol. Pe cei mai mulţi îi invadează el, din propriul lui interes. Numai pe câţiva - pe artişti - îi serveşte dezinteresat. Greşeala se explică: în Mon Faust nu diavolul este cel mai deştept. Noutatea, în piesa lui Valéry, constă în faptul că Faust e cel ce ştie, iar cel ce află e Mefistofel. Acestuia, Faust îi atrage atenţia să asculte cu grijă, ca un elev conştiincios, fiindcă "e soarta Răului în joc" (II, 301). Răul are nevoie de indivizi puternici, dar astăzi ei se pierd în masă. De aceea, în amalgamul acesta viciul şi virtutea abia se mai disting. Sufletul şi-a pierdut preţuirea, iar moartea a devenit o proprietate statistică a materiei vii. Şi-a pierdut semnificaţia.
Cu alte cuvinte, suntem un secol mic, nevolnic, suferim de indiferenţă. Ne lipsesc, ca să susţină Răul, marii indivizi, marii criminali. Verific în note. Valéry a început să-şi scrie piesa în 1940 şi a publicat-o după patru ani. E greu de crezut. Sunt anii în care Hitler distrusese jumătate din Europa, trei sferturi din Ucraina, din Rusia şi umilise Franţa ca niciodată în istoria ei. Moartea în lagăre, statistic densă, avea o semnificaţie care ne apasă şi acum. Să se fi abstras până într-atâta Valéry încât, gândind despre Rău în genere, nu mai era sensibil la Răul de sub ochii săi? Să fi fost atât de... indiferent?
Faust găseşte că diavolul ar trebui să se simtă frustrat şi dat la o parte pentru că oamenii de astăzi fac rele fără să se gândească la păcat, ori la Viaţa veşnică (cf. II, 303). Prin urmare, diavolul e evacuat o dată cu Dumnezeu. Ori nici unul, ori amândoi.
Ideea îi vine unuia care trăieşte în Franţa raţionalistă şi anticlericală. Mentalitatea ei înalţă un baraj prin care nu străbat cei doi mari du
