Ca să ajungă acasă, de la mina în care munceşte, Iacob (Dorel Vişan) are de făcut şase kilometri prin zăpadă. Nu are cum să ajungă înainte de miezul nopţii. E noaptea de Crăciun (într-o colonie auriferă din Ardeal, înainte de război). Iacob a cumpărat nişte morişti de hîrtie pentru copiii lui - una dintre ele îi iese din buzunar. Se hotărăşte să ia funicularul, deşi îi e teamă că s-ar putea răsturna cu el. Lui Iacob îi e teamă de orice: îi e teamă să fure aurul după care sapă, îi e teamă că ar putea fi învinuit chiar dacă nu l-a furat, îi e teamă că ar putea fi spionat, înşelat, înfundat, îi e teamă de ce-şi doreşte. Dar are un moment de pace, în funicular. Trece pe deasupra unui sătuc, vede copii cu felinare ieşiţi în curţi, îi aude cîntînd "Florile dalbe". Cineva îi spusese: "Băi Iacobe, viaţa mai trebuie şi trăită"; probabil că el nu se gîndeşte acum la asta, dar te gîndeşti tu în locul lui, că aşa ar trebui să fie - o alunecare fără efort, fără zbucium, fără frică, o curgere pe deasupra pămîntului. Şi atunci funicularul se opreşte. Iacob aşteaptă să pornească din nou. Vagonul suspendat scrîşneşte, scîrţîie, apoi tace. Iacob fumează şi aşteaptă. După un timp realizează că funicularul a fost oprit de Crăciun şi nu i se va da drumul decît după două zile. Două zile în frigul acela. Iacob spune: "Doamne fereşte!", deşi nu mai poate fi ferit de ceea ce deja l-a nimerit şi, oricum, singurul Dumnezeu care se uită la el e regizorul-scenarist Mircea Daneliuc (care-l adaptează aici pe Geo Bogza). În dicţionarul său de filme româneşti, Tudor Caranfil observă în legătură cu Iacob (1988)*: "Păcatul cineastului e simbolul, paradigma, care ia aici forma unui paroxism al supralicitării." Sună bubuitor şi obositor, dar lucrul care mă frapează la această secvenţă este calmul ei. E o secvenţă lungă (20 de minute?, 30?, am vrut să o cronometrez, dar n-am reuşit să mă desprind