14 iulie este Ziua Nationala a Frantei. Zeci de milioane de francezi (si, de ce nu, ne-francezi) sarbatoresc acest eveniment al istoriei europene. Pentru ca asaltul Bastiliei si idealurile de „fraternitate si libertate“ au animat secolele ce au urmat mult mai tare decit consecintele, imediate si directe, ale revolutionarului an 1789. Intransigenta jacobina a debusat in teroare, iar teroarea a nascut contrateroare, semn ca adevarul si justitia sint mult mai complexe decit par ele la prima vedere. Ce inseamna 14 iulie pentru noi, care, dupa ce am trait din gloria lui 7 noiembrie si 23 august, n-am apucat nici macar sa pretuim, precum cei mai virstnici decit noi, 10 mai. Sint date simbolice in calendarul oricarui popor, dar ele pot intra si in patrimoniul altor popoare cu valente nu mai putin spectaculare. Marsseilleza nu are cum sa nu emotioneze de pe orice meridian am proveni. Sau cine stie, sa fie doar o simpla impresie strict subiectiva. Franta, franceza, francezii. Bonjour, merci, pardon. Franceza a fost sute de ani limba de salon a Europei. Dar si a Levantului, intregul Imperiu Otoman, de la Cairo si Atena pina la Sofia si Bucuresti franceza era o limba a casei, familiara, apropiata nu doar elitelor aristocratice, ci asimilata de o intreaga omenire mic si mare burgheza. Care pension, scoala sau liceu nu se lauda cu franceza, ori ca ne aflam la Plovdiv, Belgrad sau Moscova. Rusia s-a modernizat prin intermediul institutiilor militare germane si a celor culturale franceze.
Exageram si nu prea. Ca rusii au „adus-o“ pe frantuzeste cind au ocupat Principatele Romane nu mai este un secret pentru nimeni. Ca „bonjuristii“ romani au dus mai departe steagul ar fi alta... caciula. (Ca sa nu spunem Gambetta.) Franta si francezii ne-au afectat intr-o mare si buna masura ceea ce azi, poate, tine de trecut. Dar si de prezent. (Chiar daca engleza a cistigat teren si
