Preşedinţii din toate ţările fac un „jurământ” de slujire a ţării. Miniştrii fac şi ei un jurământ. Când oamenii se căsătoresc, fac – la rândul lor – un jurământ. Inclusiv slujba religioasă conţine „un jurământ de credinţă şi de iubire”. Noi dorim uneori să întărim încrederea cuiva, şi pentru asta „jurăm” că ceea ce spunem sau facem este purul adevăr. Jurăm pe Biblie, pe copii, pe lucruri sfinte, pe noi înşine. Uneori jurăm, alteori facem legăminte, uneori facem promisiuni şi, în timp, se poate să încălcăm ceea ce singuri am promis, am spus şi am jurat. Întrebarea este: există consecinţe nefaste în cazul în care ne încălcăm jurămintele, ne uităm promisiunile sau încălcăm propriile legăminte?
Am vizitat într-o zi un preot, care tocmai „citise o dezlegare” de un jurământ. Am fost uimită să aud una ca asta, aşa că am întrebat dacă Biblia conţine referinţe despre ceea ce înseamnă jurământul, legământul sau promisiunea. „Da, conţine”, m-a asigurat preotul. Dar nici o altă referire nu-i mai puternică, probabil, decât însăşi „legea credinţei”, pe care ne-a predat-o Iisus. Prin credinţă ne legăm pe noi înşine, ne îmbolnăvim, ne facem zile negre sau, dimpotrivă, ne putem vindeca şi dezlega. Faptul că uităm jurămintele, promisiunile şi făgăduinţele făcute în trecut nu ne scuteşte de consecinţele lor. Când spunem un lucru, spusele noastre nu conţin o energie puternică, deşi cuvintele în sine au puterea lor de a ne crea realitatea. Dar „jurământul” este ca o sămânţă în interiorul căreia este conceput, deja, întregul program, toată informaţia necesară pentru creştrea florii sau a plantei. Jurământul are o structură informaţională completă şi de aceea a-l încălca echivalează cu încercarea de distrugere a seminţei, a cauzei pentru care ceva anume se manifestă în viaţa noastră. A distruge informaţia la nivel cauzal nu este posibil, aşa încât avem la îndemână