E dezamăgitor să recunoşti că un text pe care l-ai scris cu patimă a ajuns să nu te mai reprezinte. Decepţia e cu atît mai mare cu cît cititorii au apucat să se regăsească în el, împrumutîndu-i viziunea şi preschimbînd-o în grilă proprie de înţelegere a lumii. Iar dacă pe deasupra textul va ajunge să fie considerat drept o pecete a identităţii autorului, atunci drama va fi dublă, căci orizontul de aşteptare iscat de rîndurile lui va exercita un efect constrîngător asupra celui care le-a scris. Restricţia acestui orizont poate merge pînă la pierderea libertăţii, căci un eseist care dezminte aşteptările năpîrleşte la propriu. Îşi scutură ideile înlocuindu-le cu altele, şi începe să miroasă a navigator de ocazie. De aceea, cum ţi-a fost spiritul într-un text aşa trebuie să fie şi în continuare: cu aceleaşi preferinţe, cu aceleaşi repulsii, cu aceleaşi umori. Dacă le schimbi, te acoperi de umbra suspicioasă a fluctuaţiilor oportuniste.

Regula pare să fie sacră: cea dintîi condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un autor este să fie egal cu sine. Ochiul public îţi cere consecvenţă interioară, iar nu evoluţie spirituală: înţepenire într-o efigie, nu succesiune a mai multora. Numai că un spirit evoluînd nu poate fi consecvent sieşi. De aceea, metamorfozele spirituale, privite din afară, sunt percepute ca o abdicare, ca o lepădare de nişte convingeri pe care le dăduseşi drept definitive şi de care acum publicul vede că te desparţi cu aceeaşi uşurinţă cu care începi deja să le îmbrăţişezi pe altele.

O astfel de decepţie trebuie să fi provocat Eliade atunci cînd, după publicarea în Gîndirea a eseului "Apologia virilităţii", avea să scrie peste zece luni în Cuvîntul (11 octombrie 1928) o apostilă de distanţare faţă de propriul text. Articolul ("Virilitate şi asceză") îl găsim în volumul de publicistică interbelică pe care Mircea Handoca l-a publicat de curîn