Prin anii ’70 mă aflam la Mănăstirea Neamţului. Vară, turişti, înghesuială la intrare. Reuşisem să pătrund în pridvor în ritmul mulţimii, când am observat o cruce mare, cu un Hristos, din tablă sau placaj, pictat în mărime aproape naturală. Dinaintea crucii rândul încetinea. Oamenii se aplecau, pupând picioarele celui răstignit, undeva cam în dreptul pironului şi încercau să lipească monezi, prin simplă apăsare, pe gambele acestuia, cât mai sus. Monedele se lipeau bine în partea de jos, dar cădeau dacă tentativa se făcea spre genunchi. Cineva mi-a explicat în graiul locului: "La omu’ cu pacati multi, banu’ sî licheşte numa’ jos. Care-i mai curat la suflet poati sâ-l puie şî pi jinunchi, câ-i ramâni lichit acolo”. Un călugăr, auzind conversaţia, s-a oprit la mine – aparent "occidentalul” cu vestă şi aparate fotografice – şi mi-a şoptit conspirativ la ureche: "Nu vă prostiţi!… E numai jâg! Jâg, cum pupă credincioşii”.
Jeg era, cu adevărat. De aproape am văzut bine amestecul cafeniu de salivă şi praf, gros în dreptul pironului, subţiindu-se spre coapsele şi şoldurile celui jertfit, unde cuvioşii nu îndrăzneau să pună gura şi saliva. După legi fizice elementare, "adezivul” era mai mult şi mai "proaspăt” în partea inferioară, unde monedele păcătoşilor străluceau indulgent, pe când celelalte cădeau cu zgomot acuzator. Călugărul îmi confirmase însă un lucru ştiut: pentru el lumea se împărţea în cei mulţi şi proşti şi cei puţini, "aleşi”, grup în care îmi făcuse onoarea să mă pună. Ceva dinăuntrul său – mă sfiesc să-l numesc conştiinţă – nu-l lăsase să treacă pe lângă mine, o aparentă victimă care nu merita să cadă în "plasa” unei practici stupide. Dar acel ceva nu fusese nici îndeajuns de tare spre a-l face pe monah să urle adevărul şi spre ceilalţi muritori. Omul se orientase după haine, după aparenţe, gândind să nu-şi cheltuiască vorbele pe cineva care ar avea
