Filmul Memento (2000) arăta un regizor de mare subtilitate, reflectând la o temă la fel de complicată, cea a memoriei, acolo unde, în urma unui accident, personajul nu mai dispune decât de o memorie reziduală, de foarte scurtă durată, fiind obligat să-şi consemneze principalele informaţii care fac coerentă acţiunea lui. Frontiera dintre realitate şi ficţiune se estompa, o singură poveste, o unică acţiune obsesivă aglutinând datele existenţei şi conferindu-i un sens, acţiune uitată şi reluată iar şi iar.
Până la un punct, SF-ul lui Nolan este unul clasic, însă regizorul vrea mai mult decât un SF convingător, doreşte, la rândul său, să exploreze posibilităţi ca şi personajele sale. A controla un vis devine o posibilitate, însă Nolan îşi împinge personajul mai departe, până la perspectiva de a introduce pe cale onirică o idee, asemeni unui virus, în mintea cuiva, o idee în jurul căreia să se reorganizeze întregul univers mental. Cobb are perfectă dreptate în a sublinia capacitatea unei idei de a schimba lumea, ideologiile o dovedesc în fiecare clipă, însă nu acest orizont de posibilitate îl interesează pe regizor. Mintea, aşa cum o vede Nolan, se comportă asemeni unui organism, având propriul metabolism şi înregistrând orice formă de alteritate, încercând s-o distrugă prin intermediul propriilor anticorpi, atunci când aceştia nu sunt chiar programaţi şi antrenaţi să ucidă intrusul. Visul este organizat la nivelul unui scenariu foarte bine pus la punct, scriptul este dictat de gazdă, un arhitect ridică o nouă lume mergând până la detalii, populând-o în felul unui joc pe computer. Pentru ca o idee să prindă rădăcină, este nevoie de ceea ce şi filmul solicită: o dramatizare, o naraţiune. Aici, minţile puse în joc de Nolan gândesc corporatist, la unison, scenariul este cel al unui film de acţiune cu tot tacâmul, spectaculoase urmăriri, lupte de stradă, trupe
