Cititul, ca şi scrisul, te poate ajuta să supravieţuieşti.
La propriu. Sunt metode verificate chiar de către foştii deţinuţi politici. Unii dintre ei au evitat prăbuşirea scrijelind cuvinte pe o „tăbliţă"de săpun, cu ajutorul unei sârme subţiri. Alţii tuşeau în ritm Morse, sfidându-şi torţionarii care ar fi vrut să le aresteze şi gândirea.
Astăzi, lucrurile par mult mai simple. Evident, nu sunt. În principiu, eşti liber să circuli, să cauţi, să judeci şi să acţionezi. În fapt, n-ai timp de nimic. Cronofagia preocupărilor noastre zilnice ne ameninţă condiţia. Nu poţi face altceva decât să visezi la evadare. La „marea evadare". De aici şi tâmpenia corporatiştilor cu „anul sabatic", anul în care nu faci nimic. În realitate, este o evadare controlată de sub ochii „fratelui mai mare". Dar să lăsăm asta...
Problema e că ţi se ia până şi răgazul zilnic de gândire, oferindu-ţi-se, în schimb, iluzia unei vieţi confortabile. La început, primeşti bucuros. După un timp, începi să regreţi. Prea târziu, însă. Ai intrat în joc şi trebuie să mergi până la capăt.
Cafeaua devine dintr-o plăcere o necesitate, ceaşca este înlocuită cu cana, iar măsuţa de salon pe care-ţi aşezai ceaşca, ziarul şi stiloul „se transformă" într-un birou „corporate" cu bibliorafturi. Şi c-un Buddha de mucava, dotat cu greblă de lemn, pe deasupra.
Din când în când însă, cauţi cu aviditate un refugiu în propriul tău oraş. Găsind vreun loc liniştit în care să te refugiezi - o ceainărie, un parc, o stradă veche şi neumblată -, tot va trece vreun nefericit care să-şi urle neputinţa cu sudălmi şi interjecţii.
Atunci... ce mai poţi face? Te „ascunzi" în bibliotecă, „împreună" cu un pahar cu vin şi petreci câteva ore bune. La „ieşire" vezi lumea un pic altfel. Condiţia este să nu deschizi televizorul cu niciun chip.
Cartea devine cel mai bun aliat în vremuri tulburi. Te
