Ceea ce reţine atenţia încă de la prima lectură a textelor din Pe prag (Vale-Deal) este modul distributiv original al autorului. Liviu Ioan Stoiciu se regăseşte în ambele registre utilizate constant şi abundent ilustrate. Pe de o parte, în cel al explicaţiilor, formulelor şistructurilor ştiinţific-paranormale. Ca şi în Craterul Platon (2008), deşi nu chiar cu aceeaşi frecvenţă, apar şi se manifestă activ în paginile noului volum „electricitatea din natură“ şi „electricitatea noastră cerebrală“, „deplasări vizibile ale particulelor cu sarcini electrice“, un „ritm al vibraţiilor“ şi „o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers“. Liviu Ioan STOICIU, Pe prag (Vale-Deal), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 112 p. Autor şi personaj împart un subconştient în „legătură directă cu sursa de energie universală“. N-apucăm să rîdem, însă, de aceste motivări şi explicaţii conectoare (există, de altfel, o vulgata a paranormalului ce s-a infiltrat în ultimele decenii în gîndirea noastră pretins raţională, prin frînturi de discurs standard, cotidian), că autorul a şi schimbat registrul. Iar comutarea e spectaculoasă. De la „edificiul astral“ şi „schimburile energetice“, deodată ne atingem (şi ne frigem) de „vasul cu buruieni pentru făcut farmece de pe plită“. În tot locul, acum, ustensile magic-populare, semne şi superstiţii arhaic-săteşti. Cărbuni încinşi aruncaţi în oala de pămînt plină cu apă, un drob de sare pus pe prag, de Crăciun, o toporişcă înfiptă în tocul uşii, să nu mai plouă cu pietre; leacuri şi descîntece, buba neagră, „pălăvrăgioaicele“ păroase şi vovideniile... Registrul poematic selectează în această sferă şi se impregnează de gîndirea magică depozitată în lumea satului românesc ca într-un vechi recipient. Simptomatică mi se pare, aici, şi alunecarea biograficului, care mai întîi survine episodic prin rememorare, evocare, arheologie interioară