Oricum, decit tragismul arhanghelilor Mota si Marin, prea trist in substanta lui, mai blinda e lacrima lui Basescu pe umarul nu mai putin simtitorului Stolo. Lacrima de Traviata, evident, dar mai in firea ciobanului mioritic, de nu si in cea a romanturilor lui Minulescu. Inca un sketch lacrimogen si se pare ca sintem facuti a fi pentru genul de spectacol pe care nici duiosul Verdi nu si l-a refuzat. Ginta latina si noi, mde, preferam in momentele dramatice sa lesinam in patul de curind facut. (Nu degeaba un valpurgic Wagner nu-l putea admite pe mult simtitorul peninsular in areopagul muzicii mari.) Oricum, decit tragismul arhanghelilor Mota si Marin, prea trist in substanta lui, mai blinda e lacrima lui Basescu pe umarul nu mai putin simtitorului Stolo. Lacrima de Traviata, evident, dar mai in firea ciobanului mioritic, de nu si in cea a romanturilor lui Minulescu. Trecuti de suspansul proaspat intempestivei aliante, actantii votului popular-uninominal, strangindu-si miinile marilor si micilor ghesefturi, au acceptat cu eleganta senioriala solutia unui Basescu in stare de orice si, tot asa, l-au acceptat pe omul cu rictus mai degraba din Wagner decit din Verdi, urmind, pus in fotoliu primminiserial, sa colaboreze cu acesta. Lovitura de scena - cu retragerea de infarct a proaspatului desemnat - a parut mai degraba in firea lucrurilor. Fire, ce-i drept, de o originalitate mai putin europeana. Daca e sa acceptam aici si Balcanii, europeni si ei, nu? De ce sa nu-i acceptam! Stop-cadrele momentului - unele in preajma somnului de noapte - au dezvaluit valente nebanuite in fata vitregiei. Oarecum crispati in primul moment, solistii celor doua asa-zis partide brusc infratite au dorit sa dea impresia ca totul e posibil in patul Traviatei, oricind pregatit sa infrunte drama. Chiar scenaristul gen Verdi de la Cotroceni - cit pe ce sa scoata aceleasi lacrimi de-al'dat - a ramas