Imi propusesem sa nu fac referiri, o vreme, la evolutiile privind CEC-ul. Din pacate, declaratii publice ale unor inalti oficiali ai guvernului referitoare la viitorul acestei institutii ma determina sa revin asupra acestei decizii. Si spun "din pacate" pentru ca declaratiile in cauza arata cat de mult au ramas prizonieri gandirii etatiste multi dintre concetatenii nostri, inclusiv unii dintre cei care se revendica mostenitori ai gandirii liberale.
Recent, presa a publicat o declaratie a ministrului finantelor care anunta ca privatizarea CEC se amana pana dupa 2011, iar intre timp va avea loc o restructurare masiva, obiectivul urmarit fiind acela ca institutia sa devina una dintre cele mai performante banci din sistem. Anterior acestei declaratii, o referire mai putin specifica, dar in acelasi sens, fusese facuta si de primul-ministru Tariceanu. Ceea ce arata ca viziunea PNL asupra viitorului unei intreprinderi de stat arata cam asa: statul o restructureaza, o face supra-performanta si abia apoi o privatizeaza. Asadar, 40 de ani de "victorii" ale comunismului nu au ajuns. Nici faptul ca, dupa alti 17 ani de la caderea acestuia, nu exista vreo intreprindere de stat, in tara noastra, care sa functioneze macar rezonabil. Himera bunei capacitati de administrare a economiei de catre stat nu a murit, iar exponentii ei se gasesc unde nici nu gandeai. Desigur, s-ar putea pune si intrebarea naiva: pai daca statul poate aduce o intreprindere la un varf de performanta in industria respectiva, de ce sa o mai privatizeze? Nu poate ea sa ramana pe veci bun al intregului popor?
Nu vreau sa scriu o lectie de economie. Istoria este clara si neechivoca: nu exista administrator mai prost decat statul. Impotenta funciara a statului ca proprietar in economie tine de insasi natura umana: nu putem da totul din noi, nu ne putem asuma riscuri personale, nu putem rezista la nesfar
