Aş putea începe cu „M-am născut, am crescut...“ sau, mai degrabă, cu... „am simţit prima dată mirosul de ulei al cabinei unui supersonic, apoi am asistat la tunetul provocat de forţajul unui avion însoţit de flacăra de magneziu, decolînd într-un zbor de noapte.“
Cînd iubeşti cu ardoare o meserie, precum cea de aviator, chiar şi cînd nu te mai aştepţi să ajungi la ea, ţi se întîmplă ce ţi-ai dorit toată viaţa: obţii licenţa de pilot. Ba, mai mult, în pachetul promoţional găsit, oferta conţine şi şansa – de mult uitată – să profesezi ca pilot comercial.
În acel moment, am uitat de vîrsta trecută de 30 de ani, fiind obligat să transcend către un registru nu tocmai prielnic formării mele umaniste anterioare, „să mor de gît“ cu matematica şi fizica, şi să trec o serie de examene pentru obţinerea licenţierii de pilot comercial. Greu, dar numai determinarea poate mobiliza atît de eficient un om. Iar răsplata a fost pe măsură.
Cel mai minunat prim moment din viaţa unui pilot rămîne zborul în simplă comandă, cînd instructorul – convins că eşti în stare să zbori singur – îţi încredinţează avionul pentru primul zbor solo. Era o după-amiază de iunie, cu o căldură înăbuşitoare, iar în momentul cînd am vrut să decolez a doua oară, instructorul meu, Ioan Postolache, mi-a pus maneta de gaz în poziţia de ralanti şi a răstit scurt: „Andrei, vei zbura singur.“
Trecuseră zece minute de cînd nu mai auzeam decît bîzîitul domol al motorului Rotax. Aliniasem în rulaj avionul, pe direcţia 04 a pistei; efectuam un ultim control în cabină, inclusiv centurile de siguranţă, echipamentul radio, conexiunea căştilor... În acel moment, eram propriul meu pasager. Trebuia să decolez la libera mea alegere, cînd eram gata. Dar oare eram gata? Îmi tot spuneam că „sînt prea bătrîn pentru chestia asta“, dar ceva îmi amintea de acel zbor de noapte care mi-a marcat definitiv traie