Victor

Turna cu găleata, în rafale învârtejite de vântul foarte rece. Se lăsase o ceaţă deasă, abia de se zăreau casele de pe partea opusă a străzii. Victor Stamate sorbea din cafeaua amară, fără strop de zahăr, şi pufăia din ţigara fără filtru. Înainte să şi-o aprindă îşi promisese, a suta oară în ultimul an, că la începutul săptămânii ce va urma se va lăsa definitiv de fumat, îi făcea prea mult rău. Începutul săptămânii venea peste două zile, îşi putea termina până atunci pachetul de ţigări şi n-avea să mai cumpere altul. Niciodată. Acum fuma pentru că trebuia să se trezească şi cafeaua tare nu-i era destul.

Se întorsese acasă seara târziu, când începuse furtuna, băuse un pahar de tărie, poate două, să adoarmă mai repede, dar oricât se străduise să pună geană peste geană, somnul nu se lipea de el, ţine minte că ornicul moştenit de la bunică-su bătuse ora două şi el se tot întorcea, treaz, enervat, pe-o parte şi pe cealaltă. Ploaia răpăia cu furie în ferestre, din când în când cerul răsuna de tunete asurzitoare. Apoi avusese coşmaruri, nu mai ţine minte nimic, dar ştie precis că avusese coşmaruri, se trezise leoarcă şi înspăimântat, de parcă urma să i se întâmple o nenorocire. Urăşte dimineţile tot mai dese în care se trezeşte cu senzaţia asta apăsătoare. Pe deasupra are şi o uşoară durere de cap şi îşi simte gura năclăită, umplându-l de silă pentru trupu-i nevolnic.

Goleşte repede cana cu cafea, o umple din nou. Abia acum începe să soarbă pe îndelete, legănându-se înainte şi înapoi cu scaunul de lemn şi privind pe fereastra bucătăriei cum izbeşte ploaia cu furie. O vreme să nu scoţi un câine afară. Îi place să vadă cum copacul înalt de peste drum îşi leagănă crengile înfrunzite, acum de-abia-l zăreşte prin perdeaua de apă, doar o formă întunecată.

În mai puţin de-o oră va trebui să iasă din casă, poate se mai domoleşte ploaia până atu