Târgovişteanul se închină ca la o icoană în faţa marii poezii şi în faţa adevăratelor valori ale neamului românesc.
Constantin Voicu şi-a trăit copilăria sub semnul misticului popular şi al fricii de Dumnezeu. „Seara, înainte de culcare, tata ne citea balade populare cu un accent deosebit de atrăgător, formându-mi urechea şi sufletul şi pentru rimă, şi pentru ritm sau măsură, iar mama ne povestea diferite întâmplări trăite de părinţii sau de bunicii ei (aşa spunea), cu balauri, satane, zmei şi alte creaturi fantastice”, rememorează Constantin Voicu. Tot părinţii, prin ambiţia de care au dat dovadă, au fost cei care l-au scos din întunericul necunoaşterii de carte. La examenul de admitere la şcoala de învăţători din Câmpulung-Muscel a mers încălţat cu sandalele mamei. „Mi-era o teamă grozavă de mama. Trebuia să vin numai cu note de 9 şi 10. La note mai mici îmi aplica o corecţie moştenită: nuiaua de sălcioară sau urzica bunăoară, urzica crescută-n soare, verde şi înţepătoare. De-abia în clasa a VII-a am înţeles, atitudinal, că trebuie să învăţ şi altfel. La sfârşitul anului am avut media generală 10”, ne spune Constantin Voicu.
Scenă improvizată pe masa joasă şi rotundă
Constantin Voicu şi-a dezvăluit latura artistică de copil. „Nu era serbare în care să nu cânt sau să nu recit poezii alese de tata din ziarele vremii. Pentru asta, părinţii îmi improvizau acasă o scenă dintr-un scaun sau masa aceea joasă şi rotundă, pe care urcam cu picioarele goale şi exersam recitarea sau gesturile scenice. Părinţii mei apreciau şcoala şi artele fără prea multă ştiinţă de carte. Mama improviza poveşti şi cântece, iar tata cânta sau compunea satire, având drept personaje oameni din comunitatea locală. După ce le scria, ni le citea nouă şi colegilor de la mină, după care le împăturea şi le punea la grinzile casei pentru... dospire. „Eu sunt paznicul zis Niţă (fra