Vârtejul dezvăluirilor, interceptărilor, stenogramelor arată, între altele, că nimic nu-i nou sub soare şi că „bunele practici” ale spionajului intern au, la noi, tradiţie şi înaintaşi performeri. Nu putem decât bănui cum stau lucrurile azi, dar din documentele ce au început să fie publicate ici-colo, avem înfăţişată în detaliu truda şi viermuiala informatorilor din perioada interbelică (pe care, culmea, unii încă o consideră zenitul democraţiei româneşti!).

Cel mai bine pus la punct serviciu de spionaj şi contraspionaj privat îl poseda Elena Lupescu. Era condus de Ion Pitulescu, cel care, datorită insistenţelor „Înaltei Doamne”, a primit delicata şi importanta funcţie de director general al PTT, instituţie-cheie, fiindcă permitea nu numai interceptarea corespondenţei, ci şi ascultarea telefoanelor. Iar Pitulescu hotăra care informaţie o furnizează Siguranţei, care altor servicii, oficiale sau neoficiale, române sau străine, păstrând, desigur, ceea ce era mai important şi mai util pentru propriile investigaţii în beneficiul „Duducăi”. Din acest punct de vedere, Siguranţa nu prea pare a fi avut privilegii, întrucât, potrivit aprecierilor lui Pitulescu, „Dl Stăncescu, actualul director general al acestei instituţiuni (Siguranţa, n.n.), e departe de a fi omul cerinţelor şi obligaţiunilor ce-i incumbă, mai ales în ce vă priveşte pe Dv. (...) Aţi fost înşelată prin felul în care a fost schimbată conducerea Siguranţei”.

De unde se vede că „Înalta Doamnă” influenţa hotărâtor, din umbră, în multe cazuri chiar discreţionar, numirile în funcţii cheie – situaţie care, peste decenii, avea să se repete, de astă dată oficializat, prin atribuirea responsabilităţii de şef de cadre naţional altei Elena, Ceauşescu. Nu numai numirea noului şef a hotărât-o Lupeasca, ci şi demiterea precedentului, cunoscutul Eugen Cristescu, „plecat de la Siguranţa Generală în urma energic