Putem sa le cerem acestor oameni si celor din jurul lor - citeva milioane - sa uite, sa treaca cu buretele peste viata lor calcata in picioare de dragul viitorului? Din nou un viitor luminos? O noua discutie privind efectele sociale si psihologice ale lungului interval de inchidere si control social total, dupa douazeci de ani de la schimbare, pare unora complet inutila. Motiv pentru care invita societatea si pe toti actorii sociali sa uite trecutul, sa-l ingroape definitiv, sa se orienteze spre rezolvarea problemelor acute din prezent si spre construirea unui viitor mai bun. Unii lideri politici, analisti sociali sau personaje din viata publica cred ca aceasta este cea mai buna solutie de tratare a trecutului recent. Daca le examinezi cu atentie, insa, parcursul, constati ca au si motive personale sa indemne la aceasta atitudine. Altii nu cred insa ca problema poate fi inchisa astfel, considerind ca trecutul traumatic actioneaza ca un piston care apasa memoria sociala, generind inca efecte secundare considerabile. Mostenirea trecutului recent afecteaza nu numai pe cei ce au suportat aceasta realitate, pe cei din jurul lor, dar si institutiile statului si viitorul democratiei, gestionate adesea de oameni implicati cindva in controlul ideologic, supraveghere sau chiar in actiuni de represiune. Problema gestionarii memoriei si uitarii colective nu este o descoperire, trecutul recent a declansat intrebari si reflectii in multe alte societati. Un studiu asupra evolutiei societatii franceze in timpul regimului de la Vichy si a mostenirii sale a declansat in Franta contemporana o intreaga dezbatere asupra unui „trecut ce nu mai trece". O cercetatoare in psihologie sociala, Valerie Haas, crede ca este absolut justifcata revenirea la acest interval de timp de care Franta a „tot incercat sa scape" si n-a reusit; el trebuie „readus iarasi si iarasi" in fata contemporanilor, de