Mai ceva ca la o finală de campionat mondial de fotbal a fost aşteptat rezultatul meciului (unul din trei) dintre Adrian Năstase şi DNA.

Rezultat (nu final): 1. Adrian Năstase câştigă, după aproape 11 ani de la declanşarea „evenimentului”, prima rundă.

Reacţiile, primele reacţii, au fost, cum era de aşteptat, diverse şi controversate. Între „nu a fost un proces politic” al Monicăi Macovei sau „Speram să fie condamnat” al Elenei Udrea şi „Era normal să fie achitat” al lui Ponta sau „Sunt bucuros că justiţia l-a găsit nevinovat” al lui Antonescu, se plasează, strategic, „No comment”-ul preşedintelui Băsescu, cel care şi-a făcut un titlu de onoare din faptul că „nu comentează deciziile Justiţiei”.

Instanţa şi-a spus primul cuvânt. Judecătorii n-au afirmat că Adrian Năstase e nevinovat – dacă este cumva, vinovat, asta o ştie, cu precizie, doar el – ci că ceea ce au reuşit să adune procurorii în acest dosar nu demonstrează, fără nici un dubiu, că faptele sale pot fi sancţionate penal. Este, dealtfel, problema şi în cazul celorlalte două dosare – „Trofeul Calităţii” şi „Zambaccian”. Toate trei poartă amprenta unui demers de un tip special: acela al căutării – uneori cu orice preţ - a pretextului necesar pentru a-l înfunda pe fostul premier. Or, astfel de pretexte se pot găsi pentru fiecare dintre noi, dacă se scormoneşte bine şi cu atenţie. Cele trei procese pentru care Năstase a petrecut mai mult timp pe la tribunal decât la Parlament au fost generate de discordia politică a momentului, în care cele două tabere s-au încăierat pe viaţă şi pe moarte. În cazul Zambaccian, de pildă, totul a plecat de la un denunţ al deputatei Mona Muscă (cine ridică sabia...) iar în celelalte două de la anturajul lui Băsescu, cel care în calitate de preşedinte dorea să demonstreze că regimul său este un aprig luptător împotriva corupţiei. Or, toate armaghedoanele din cei pat