Patru cupluri – doua deja constituite si „consumate“, unul atipic si volatil, ultimul alcatuit ad hoc – intr-un spatiu in acelasi timp aseptic (asa cum aseptice sint cluburile fancy – folosesc fara teama un cuvint englezesc pentru ca nu doar titlul e in engleza, dar se si vorbeste mult in limba anglo-saxonilor in spectacol) si intim (scaunele sint fotolii-perna, in care te asezi lejer, „ca la tine acasa“, uneori in pozitii ciudate, unul dintre fotolii are forma unui cocon protector si rotitor).
Opt personaje reunite de pretextul unui curs, al unei sedinte multiple de psihoterapie, o tabara pentru inadaptati care nu vor sa devina mai buni, mai drepti, mai morali, mai decenti, ci sa defuleze, sa fie „adevarati“, sa fie ei insisi. O adunare de ticniti, ar spune unii, parte a unui tablou colectiv, de familie, pe care Afrim il deseneaza, din bucati, inca de la inceputul vietii lui regizorale.
And Björk, of course… e al treilea spectacol al lui Radu Afrim la Ploiesti, dupa incercarea cu Nevrozele sexuale ale parintilor nostri din 2003 si Plastilina din 2005 (pentru care a primit Premiul Uniter pentru regie), si unicul dintre acestea in care lucreaza cu scenografa Alina Herescu (dar cea mai recenta dintr-o lunga serie de colaborari). Montarea dupa textul lui Thorvaldur Thorsteinsson (tradus in urma cu citiva ani de Carmen Vioreanu si singura piesa islandeza – impreuna cu Ma cheama Isbjorg. Sint o leoaica a lui Havar Sigurjonsson, montata la Casandra de Gianina Carbunariu – de care s-a auzit vreodata in Romania) reia un inventar complex de teme de care regizorul se simte apropiat: deviatia, identitatea sexuala, conformarea la norme sociale si revolta fata de acestea, ratarea personala, erodarea relatiilor de cuplu, traditionalul concept de familie, ce inseamna sa fii altfel (subiecte predilecte ale noii dramaturgii europene, care-i slujeste drept