Germania nu crede în lacrimi de crocodil, și asta am văzut pe fața Angelei Merkel, deși cancelarul german îl avea în dreapta pe Ponta, premierul plagiator. Acesta, ca un veritabil tupeist politic ce este, crede că a marcat teritoriul la Berlin, însă premierul nu era acolo pe persoană fizică.

Dacă în politica internă, a oricărui stat, alianțele se fac și se desfac cu ușurința unui joc de salon, diplomația operează cu alte măsuri. Protocolul e sfânt, însă inventarul gafelor, lașităților, al dublului limbaj, al trădărilor e asemenea unei cutii negre – înregistrează tot și decontează tot. Decontarea operează ca un mecanism silențios, nuanță cu nuanță, brodând în jurul intrusului un soi de cocon înșelător care se va rupe când îi e lumea mai dragă, lăsând-l golaș, în bătaia vântului. Diplomația, ea însăși, are un innerself.

Relaxarea post declarații alături de Angela Merkel pe care Ponta a afișat-o ne arată faptul că premierul își imaginează că inabilitățile sale diplomatice (eufemistic vorbind) de anul trecut au fost șterse cu buretele, își imaginează că politica anti-europeană pe care a promovat-o până nu demult alături de partenerii de uniune ar fi privită drept rătăcire netaxabilă, uitată. Dacă intern, ”golănia” pare a fi încă o rampă de lansare în politica de prim eșalon, pe plan european, în lumea civilizată, politica înseamnă o profesiune serioasă, iar declarațiile nesusținute de fapte se plătesc la un moment dat. E ca în viață.

Prezența lui Ponta alături de cancelarul german Angela Merkel a arătat ca o scenă de teatru ieftin – un imberb politic, crispat, încordat ca un arc (probabil că dacă Angela l-ar fi ciupit, l-ar fi apucat un râs nervos de repetent al clasei), privind prin ochelari cu o satisfacție abia stăpânită la gândul că jurnalele de știri din România isterică politic vor face din întâlnirea lui breaking news-ul zilei, pen