● Ana Selejan, Glasul patriei, un cimitir al elefanţilor în comunism, Editura Vremea, 2012.
La 10 decembrie 1955, în Berlinul de Est apărea Glasul patriei, organ al Comitetului Român pentru Repatriere, revistă în al cărei prim număr erau publicate documentele oficiale justificative ce însoţeau detaliile şi scopul înfiinţării gazetei: Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale al R.P.R. pentru înlesnirea repatrierii unor cetăţeni şi foşti cetăţeni şi amnistierea celor repatriaţi, decret semnat de Petru Groza. În 1965 revista Glasul patriei – distribuită gratuit, de trei ori pe lună, în toată lumea – s-a mutat la Bucureşti, unde a continuat să apară pînă în toamna lui 1972, scopul ei unic fiind repatrierea românilor transfugi „ca act doveditor în faţa lumii a grijii autorităţilor comuniste faţă de cetăţenii săi de peste graniţă, indiferent de statutul lor, de timpul şi de cauza desţărării“, după cum rezumă Ana Selejan.
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeu Pur act de propagandă şi de manipulare ce încerca să prezinte românilor de peste hotare imaginea idilică, modernă şi industrială, educată şi civilizată, tolerantă şi plină de elan, adică noul chip fericit al României staliniste care trecuse prin „imense prefaceri“, Glasul patriei era, de fapt, o publicaţie-capcană, în acelaşi sens în care teroriştii folosesc maşinile capcană. (Fac aici o paranteză pentru a remarca faptul că cele mai bune două cărţi dedicate în ultimul timp activităţii intelectualilor din perioada interbelică – Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, 2011) şi Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism (Curtea Veche, 2012) – conţin cuvîntul „capcană“ în titlu). Aşa cum le prezintă cercetătoarea Ana
