O carte e ca un vapor: o lansezi la apă cu fast, numai ca s-o vezi micşorîndu-se spre linia orizontului. Nu poţi să aduci şampanie, întrucît studenţimea care mai cumpără şi citeşte cărţi preferă tequila, shot, cu puţină sare. Sare e recomandabil să foloseşti şi tu ca autor, pentru rănile care se deschid brusc cînd intri în librărie şi vezi cu cîţi inşi cu mult mai buni trebuie să concurezi.
M-am gîndit la asta acum cîteva zile, în Diverta, cînd am lansat Ce n-a avut loc în prompter*. Iniţial, am numit volumul Cartea de închis televizorul, însă m-am gîndit mai bine şi-am realizat că nu vreau să trăiesc doar din literatură: vedeţi dumneavoastră, m-am obişnuit cu maşinile cu un anumit număr de cilindri, precum şi cu vacanţele într-o ţară exotică pe numele ei România. Ei da, îmi permit Poiana Braşov, să vă fie clar, şi deja strîng bani pentru Mamaia! M-am gîndit apoi să-mi pun poza pe copertă, în ideea că o asociere cu o figură publică destul de controversată o să-mi ajute. Însă designerul a sugerat că imaginea blocului din Pantelimon în care am copilărit ar realiza acelaşi lucru pentru vînzări, fără să sperie publicul cititor care preferă alte posturi de televiziune. Nu cred nici acum, dar vă îndemn să căutaţi o carte cu coperta cu două dungi negre sus şi jos şi-un bloc maro între ele. Aşa a fost toată adolescenţa mea, mulţumesc arhitecţilor care au inventat Pantelimonul! În general, lansarea de carte conţine o mare dezamăgire: autorul. De obicei, speech-ul lui e cu mult mai slab decît volumul. E ca un sportiv care a alergat Maratonul şi pe care îl pui să sară coarda cîteva minute, după ce a terminat. Nu mai poate. Nu mai are nimic de zis, n-au mai rămas decît banalităţile şi clişeele, ca mîlul pe fundul Herăstrăului secat. Cînd un autor vorbeşte prea bine la lansare, ar trebui să ni se aprindă un semnal de alarmă: sigur cartea nu e cine ştie ce!
În ult
