De şapte ori învingător în turnee de Mare Şlem, americanul joacă în demonstrative şi la veterani, e comentator de televiziune, cîntă rock şi are o galerie de artă.

De cînd a irumpt în tenis, McEnroe s-a şi înscris în tabăra celor numiţi "Bad Boys", alături de Jimmy Connors şi Ilie Năstase. Generaţii diferite, motive diferite, acelaşi apetit pentru discuţii, controverse, accese de furie, totul presărat peste felul principal: tenis de clasă.

Născut în Germania, la Wiesbaden, în 1959, unde tatăl său servea în armata americană, John a devenit vedetă în 1977, la nici 18 ani. Plecat să joace la Wimbledon în turneul juniorilor, s-a calificat pe tabloul principal la seniori şi, mai mult, a ajuns pînă în semifinale. A pierdut în 4 seturi la Connors, dar deja nu mai era drum înapoi.

"Ca un stilet"

În anii care au venit, agitatul american, cu părul ondulat strîns într-o bentiţă roşie ca focul, a ajuns un jucător din ce în ce mai bun. În contrast cu contemporanii şi rivalii săi Connors şi Borg, care cînd atacau o făceau ca nişte maşini, McEnroe îşi urma idolul, pe Rod Laver. Stilul lui însemna fineţe, un serviciu nu foarte puternic, reflexe rapide şi un extraordinar simţ al terenului. Ştia instinctiv unde să-şi plaseze loviturile şi unde să le întîmpine pe ale adversarului. "În faţa lui Connors şi Borg te simţi ca lovit de un baros. McEnroe, în schimb, e un stilet", îl descria regretatul Arthur Ashe.

Cu cît i-a mers mai bine în tenis, cu atît a devenit mai agresiv în izbucnirile sale. Îndreptate înspre arbitri, de scaun şi de linie, adversari şi, evident, înspre sine. "E un tînăr care a ridicat loviturile perfect plasate la o formă de artă, dar numai pentru a-şi acoperi apoi capodoperele cu graffiti", scria Pete Axthelm în Newsweek despre rebelul John. Campion la US Open în 1979, a disputat o finală epică împotriva lui Borg la Wimbledon în 1980, p