Zona Marii Negre a fost mereu interesanta pentru marile puteri ale lumii, iar proiecte de securizare a acestei regiuni au aparut inca de la jumatatea secolului al XIX-lea. Congresul de la Paris din 1856, care a pus capat Razboiului din Crimeea, desfiinteaza bazele navale rusesti si interzice Rusiei sa intretina o flota militara in Marea Neagra, intr-o prima incercare de garantare a spatiului de securitate, care inca de atunci era socotit ca fiind un spatiu european si nu doar o zona in care riveranii isi disputa suprematia.

Romanii nu au avut nicicind posibilitatea sa devina jucatori pe acest teren cu miza importanta in configuratiile geostrategice si economice.

Istoricul Gheorghe Bratianu observa, in 1941, ca Romania, care are interese in aceasta regiune inca din „timpuri stravechi“, ar trebui sa tina seama de faptul ca „aceasta mare comporta doua pozitiuni pe care un cuvint modern, de care s-a cam abuzat, le numeste «pozitiuni cheie», adica pozitiuni decisive: 1) intrarea Bosforului si, in general, a sistemului Strimtorilor, care duce navigatiunea dincolo de aceasta mare intinsa si 2) Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetatile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim inaintat pe care il reprezinta in Marea Neagra, este evident o pozitie stapinitoare pentru tot complexul maritim de aici. Cine are Crimeea poate stapini Marea Neagra. Cine n-o are n-o stapineste“. Fireste ca Romania nu si-a imaginat niciodata ca poate dicta politicile la Marea Neagra, dar, odata cu intrarea in NATO, ar vrea sa profite de noua sa pozitie pentru a deveni unul dintre statele-jucatori ale regiunii.

Prin finalizarea negocierilor dintre Bucuresti si Washington pentru amplasarea bazelor militare americane in Romania, acest deziderat anuntat de Presedintele Traian Basescu in „Strategia privind securitatea la Marea Neagra“ incepe sa