Înainte de 1989, noi, românii, am fost o adunătură de schizoizi sociali. Dintr-un disperat reflex de autoconservare, sper!

Ceea ce trăiam în colectiv, în spațiul public nu rima deloc cu ceea ce trăim și verbalizam în spațiul protejat al intimității de avarie.

Probabil că — scriu și eu a proasta aici — nu am fost destul de coagulați ca să fim o reacție la ceea ce ni se întâmpla ca națiune, colectivitate, destin. Sau poate că taman reflexul acesta — totuși, necondiționat! — ne fusese consfiscat printr-o diabolică inginerie sufletească la capătul căreia am tot strâns cu disperare, în pumnii imaginației, niște biete uscate coji ale nimicului național.

Dacă acceptați premisa de mai sus, o să vă vină mult mai ușor să acceptați și că, după ce am trăit, iluzoriu! clipa cauterizării lui Ceaușescu, am ratat și momentul (re)normalizării noastre tot ca popor.

Fiindcă după jumătate de secol de dedublare, disimulare, dublu limbaj, pur și simplu nu aveam cum să devenim o națiune nedespicată în ființa noastră, sănătoasă, firească la cap.

Așa că, aproape de la sine înțeles, am eșuat în, probabil, cea mai sordidă perioadă a istoriei naționale.

E ușor de înțeles că, dacă, sub dictatură, aproape totul putea cauționa lașitatea, nefirescul, răutatea, minciuna, după abolirea dictaturii nimic nu ne mai obliga să fim altceva decât ceea era firesc să fim. Numai că noi, cu firescul cel mai senin, nu am putut scăpa prea ușo de 5 decenii de schizoidie și am eșuat, pe neobservate, într-o epocă, într-o cacofonie a sufletului caracterizată prin simulacru, automistificare și in-co-men-su-ra-bi-lă impostură.

În România de azi nimic nu e ceea ce ar trebui să fie!

Totul e, în România ultimelor două decenii, o impostură, o excrescență cancerigenă încălecată igrasios pe un firicel subțire de adevăr: politica, Justiția