A nu scrie despre soldaţii de la Xiâan pe motiv că nu eşti sinolog e la fel de frustrant cu a nu te mai duce la vot sub pretextul că n-ai aprofundat Politica lui Aristotel. Nu sînt sinolog, evident, însă am trecut recent la Pinacoteca din Paris, unde se află expuşi (temporar) cîţiva dintre vitejii de teracotă ai groaznicului Shihuangdi, primul împărat al Chinei...
Jacques Chirac, un lider emfatic, după cum vi-l amintiţi, numea descoperirea din 1974, de la Xiâan (provinicia Shaanxi), "a opta minune a lumii". Avea pesemne dreptate, pentru că hazardul (la fel de generos cu ţăranii chinezi, săpători ai unui puţ, precum fusese cu păstorii arabi, care dăduseră anterior peste manuscrisele eseniene de la Qumran) a scos aici la iveală un sit mai amplu decît cel mai vast şantier arheologic egiptean, dar şi un tezaur unic, fără posibilă comparaţie. Pentru că nu peste o fostă cetate - oricît de prosper centru civilizaţional - au căzut localnicii din Xiâan, ci peste un oraş fantomă, un oraş conceput ca loc de veci.
Cu peste două secole înainte de Hristos, numitul Shihuangdi, suveran local din perioada Regatelor Luptătoare, izbuteşte să unifice primul imperiu chinez. Dinastia fondată de el s-a născut din cea mai drastică operaţiune de tip damnatio memoriae (alegoric repovestită de Borges): suveranul a dispus arderea tuturor cărţilor păstrate vreodată, cu excepţia tratatelor de strategie şi medicină. A masacrat nobilimea rebelă. A executat vreo 400 de savanţi, care ar fi putut conserva, cumva, memoria altor vremuri. A creat o societate strict ierarhizată. A ridicat statul la rigoarea unei forme de viaţă colectivă rafinat-austere şi nemiloase. A introdus în istorie modelul imperiului bazat pe revoluţia culturală, din care aveau să se inspire, în secolul XX, Hitler, Stalin şi Mao.
Din timpul vieţii şi-a pregătit faraonic mormîntul, adică scena propriei et
