Hugo Chávez a fost considerat unul dintre ultimii şefi de stat excentrici ai lumii. Preşedinte al Venezuelei timp de 14 ani, din 1999 până în ziua morţii sale, 5 martie 2012, Chavez a iubit baseball-ul, dar şi-a făcut un titlu de glorie din prietenia sa cu legendarul fotbalist argentinian Diego Armando Maradona. Desele lor întâlniri, soldate cu declaraţii de generic – „Cred în Chávez. Tot ce face Fidel (nr – Castro, preşedintele Cubei), tot ce face Chávez, pentru mine este suprem”, spunea Maradona în 2010 – au stârnit zâmbete şi supoziţii. Ce i-a unit, dincolo de unele similitudi de gândire şi de temperament? Occidentalii sunt convinşi că răspunsul este unul singur: interesul.

Relaţia dintre Chávez şi Maradona este tipică pentru una dintre preocupările excesive ale dictatorilor, aceea de a se înconjura de vedete, inclusiv din lumea sportului. Cazul nu este izolat, ci a existat, în diverse ipostaze, pe ordinea de priorităţi a tuturor tiranilor. Un simplu caz: în 1974, Mobutu Sese Seko, preşedintele-dictator al Zairului, le oferea lui Muhammad Ali şi George Foreman câte 5 milioane de dolari pentru a boxa la Kinshasa, într-o impresionantă acţiune de imagine.

Fenomenul a existat şi în timpul regimurilor fasciste, dar a fost perfecţionat de comunişti în perioada „Cortinei de Fier”. Şi unii, şi alţii s-au folosit de imaginea unor sportivi de talie mondială pentru a-şi dovedi supremaţia, dar şi pentru a-şi arăta faţa umană. În rândurile care urmează, ProSport a selectat doar câteva exemple de sportivi deveniţi, interesat sau nu, imaginea unor regimuri totalitare.

Începând cu anul 2000, Maradona a fost internat de mai multe ori la clinici din Cuba pentru cure de dezintoxicare. Prietenia cu Fidel Castro i-a păstrat mereu uşa deschisă în ţara comunistă din Caraibe

Nicolae Ceauşescu şi legenda Nadia Comăneci

Nadia Comănec