Indiferent cât de tehnice sunt, în general, astfel de proiecte, indiferent cât de sinuoase sunt hăţişurile geopolitice asociate şi oricât de relative pot fi calculele politice pe termen lung, dosare precum Nabucco pun de fiecare dată în lumină situaţia la zi a gradului în care bagajul istoric mai contribuie la luarea unor decizii esenţiale pentru prezent şi viitor.

Dacă la final s-ar fi dovedit un succes, conducta ar fi legat nu doar practic, ci şi simbolic, statele UE între ele.

Ar fi făcut astfel din dezideratul de unitate, exprimat chiar în titulatura grupului celor 27, un azimut mai puternic şi o valoare mai tangibilă pentru jumătate de miliard de europeni, câţi trăiesc, însumat, pe teritoriul acestui conglomerat de state.

Dar gazoductul Nabucco a fost sabotat de la bun început de două piedici uriaşe - una obiectivă, alta subiectivă.

În prima categorie figurează chestiuni precum lipsa unui producător între acţionarii curenţi ai proiectului, impediment major în condiţiile în care nu a fost lămurită astfel prima problemă-cheie din lanţul proucător-transportator-consumator.

Apoi, condiţiile politice vitrege şi numersoasele incertitudini care domină regiunea aleasă ca punct de plecare a gazoductului spre Europa. Sunt, într-adevăr, şi costurile - estimate să crească chiar şi cu 50% faţă de cât fusese iniţial anticipat.

Iar când în joc sunt miliarde de euro, lucrurile devin de la sine complicate. Totuşi, problema banilor nu e insurmontabilă fiind binecunoscută regula că în proiectele considerate strategice preţul nu poate fi decisiv sau unicul criteriu când se face punctajul.

A doua categorie de obstacole în calea realizării unui proiect de tipul Nabucco trimite la arhitectura fragmentată a continentului european şi, în particular, a UE. Din păcate, este un impediment aproape imposibil de ocolit întrucât ţesătura sa complexă este