Unele poveşti de dragoste sunt dorite. Visate. Chemate. Împlinite. Pasionale. Altele sunt chinuite. Întârziate. Neadecvate. Dureroase. Sfâşietoare. Am trăit experienţe ce acoperă ambele categorii, mergând de la griul incert al unei relaţii-ce-ar-putea-fi-dar-nu-e şi până la paroxismul dureros al unei despărţiri previzibile. Cu toate astea, niciodată nu m-am aşteptat la ce urma să mi se întâmple.
Nu am fost niciodată genul de femeie care să creadă în basme. Întotdeauna mi-am ţinut imaginaţia în frâu pe plan romantic, limitând-o cu un soi de realism care-mi spunea că nu există oameni perfecţi. Am conştientizat şi am acceptat destul de devreme faptul că fiecare dintre noi avem defecte şi că fără tolerarea acestora nu putem construi relaţii de durată. Experienţa, atâta câtă am strâns până acum, m-a învăţat că sunt mai rezistentă decât cred, că orice rană emoţională se vindecă şi că lucrurile se aşază şi după cele mai tulburi dintre perioade.
Dar ce nu mă aşteptam niciodată este ca iubirea să mă ajute să mă cunosc mai bine pe mine însămi, atât de bine încât să percep această transformare ca pe o revoluţie spirituală.
Eu tocmai îmi încheiam convalescenţa după cea mai dificilă perioadă din viaţa mea. Abia îmi recăpătasem forţele după o etapă în care mă epuizasem pe toate planurile. Nu căutam nimic, nu-mi doream nimic.
A venit şi s-a aşezat lângă mine şi m-am simţit de parcă îi invadasem spaţiul. El venea de la conferinţă cu echipa lui, iar eu eram o «intrusă».
M-am aşezat în acea dimineaţa pe banchetă cu gândul că mă aşteaptă un drum lung de la Cluj până la Bucureşti şi oarecum bucuroasă cu privire la ideea că voi apuca să citesc restul cărţii în mijlocul căreia mă aflam. Gândul că urma să petrec 10 ore într-un autocar plin de necunoscuţi nu mă entuziasma deloc, însă. Pentru o persoană care lucrează în domeniul comunicării, pot deveni uneori f
