- note pe marginea conferinţei revistei "Cuvântul" -

O conferinţă despre bătrîneţe nu e desigur cea mai potrivită ocazie de socializare. Mai ales că bătrîneţea nu se înţelege prea bine cu canicula; mai ales că organizarea unei conferinţe cu această temă la Muzeul Antipa - şi putea fi oricare alt muzeu, la urma urmei - e o dovadă de cinism. În sfîrşit, aici a avut loc, pe 20 iunie, conferinţa lunară a revistei Cuvântul, în prezenţa cîtorva zeci de auditori, tineri însă. Conferenţiari au fost doi "bătrîni de succes", aşa-zicînd, profesorul, scriitorul şi psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu şi scriitorul şi profesorul Livius Ciocârlie. Fiecare a vorbit despre bătrîneţe, primul din perspectivă psihanalitică şi, astfel, din poziţia cuiva care nu îmbătrîneşte niciodată (inconştientul e mereu la fel de activ, pulsiunea e mereu vie) - asta dacă nu cumva s-a născut bătrîn -, al doilea, din perspectiva propriilor experienţe de gîndire.

Bătrîneţea - spunea domnul Livius Ciocârlie - i-a fost o vocaţie, în ce sens? Ştia că nu e făcut pentru conflict, aşadar încerca să îl evite. Încerca să nu atragă atenţia, să facă lucruri care nu interesau pe nimeni, să fie în afara atenţiei. Se străduia să trăiască undeva dincoace de viaţă, pentru că avea, probabil, sentimentul lui dincolo. Exact la antipozii firii lui Vasile Dem. Zamfirescu, a cărui conferinţă a încercat mereu să pună în relaţie libidoul, dar mai ales cel sexual şi vîrsta. Or, perspectiva psihanalistului a devenit la un moment dat contradictorie. Bătrînii - spune domnia sa - sînt reactivi. Ţîfnoşi, frustraţi, trebuie iertaţi tocmai pentru că manifestările lor de violenţă vin dintr-o lipsă. Bine, dar tinereţea e agresivă şi ea. Şi tot reactivă. Exemplul jocului de tenis e concludent: Zamfirescu a jucat mereu tenis, pînă la 60 de ani, numai că, de la 50, a început să piardă. Concluzia? I-a scăzut combativitatea,