Am stat în Japonia şase luni, din octombrie până la sfârşitul lui martie. Mult timp pentru a fi plecat de acasă, puţin timp pentru a vedea Japonia. Am locuit în Nara, vechi oraş imperial, de pe vremea când în România nici măcar de Gelu, Litovoi şi Seneslau nu se auzise încă. Astăzi însă este un oraş cât se poate de modern, chiar dacă, traversând o anumită zonă, cu un ecosistem protejat, te întâlneşti cu căprioarele la tot pasul, poţi să le mângâi, să le hrăneşti, să le vorbeşti... În aceste şase luni, în afară de martie, când primăvara deja se instalase – un martie care a venit însă cu un eveniment care a cutremurat nu doar Japonia, ci lumea întreagă –, am trăit mai mult cu impresia că am parte de o toamnă lungă şi rece. Au existat însă câteva momente magice în care am simţit prezenţa iernii.
În căutarea zeilor
Mai întâi a fost Crăciunul. Greu, fără colinde... Fără steaua care-i călăuzea pe magi. Fără colaci şi mere roşii... Dar, pentru că făceam parte dintr-un program dedicat studenţilor străini, am avut ocazia să văd cum arată sărbătoarea prin alte părţi ale lumii. Dacă noi, europenii, eram cât de cât similari în obiceiuri, altfel stătea treaba cu japonezii, coreenii şi indonezienii. Pentru coreeni şi japonezi, deoarece este o sărbătoare importată, Crăciunul nu are aceeaşi însemnătate ca pentru noi. De aceea, exact pe dos faţă de Europa, este o zi în care nu stai cu familia, ci ieşi să te distrezi cu prietenii.
Japonia nu e iertată de „febra Crăciunului” şi a moşului bun, dar asta pentru că generaţiilor tinere le place să se distreze. Crăciunul înseamnă o mulţime de decoraţii şi comanda pentru un tort perfect. Pentru Najwa, colega din Indonezia, Crăciunul chiar n-a însemnat decât o felie delicioasă de tort. Însă pentru că trebuia să sărbătorim cumva cu toţii, ne-am hotărât să facem singurul lucru universal valabil: schimb de cadouri. @N_
