● AC/DC, Black Ice, Columbia, 2008.

Cîteva lucruri sînt clare pe lumea asta: soarele vine şi pleacă, autobuzele vin şi pleacă, pinguinii vin şi pleacă, AC/DC rămîn. În completarea acestor certitudini inestimabile se pot adăuga, după gustul fiecăruia, desigur, la cerere sau pur şi simplu de amorul artei, şi alte idei cu proprietăţi esenţiale: soarele, dacă e lăsat în pace, are obiceiul să lumineze lucrurile de pe aici, autobuzele opresc uneori la stop, pinguinii nu zboară, toate albumele AC/DC sînt, mai mult sau mai puţin, la fel. Şi e foarte bine că se întîmplă aşa. Ce ne-am face, bunăoară, dacă dragul nostru 368 (nu-mi permit să vorbesc despre soare sau despre pinguini) ar ignora, ziua în amiaza mare, toate semafoarele, nu ar ţine seama de nici o culoare roşie şi ar da iama printre pietonii blajini şi nedumeriţi? Ce ne-am face dacă, într-o bună zi, Angus Young ar începe să cînte la harpă, Brian Johnson cu Montserrat Caballé, iar AC/DC muzică electro? Părerea mea e că n-am face tocmai bine. Pentru că, oricît de hulit ar fi, minuscul şi insignifiant, chibritul îşi merită cu prisosinţă teoretizările sale, nu mi-e teamă să spun că anumite chestiuni trebuie să rămînă la locul lor şi că, fără ele, viaţa ar deveni cu mult mai incertă decît binevoieşte a fi deja. Unde mai pui că, întotdeauna, stabilitatea şi punctele de reper s-au bucurat de preţuire şi au fost întîmpinate călduros, fără să fi fost nevoie de politeţuri, ceaiuri, prăjiturele sau cercuri conservatoare. Prin urmare, numai un nesocotit ar putea pretinde ca, după 15 albume de studio şi mai bine de 30 de ani de activitate, australienii de la AC/DC să încerce şi altceva. De făcut nu au făcut-o niciodată, iar consecvenţa lor, nici eroică şi nici miraculoasă, a ajuns în timp o marcă înregistrată, un lucru sigur, simplu şi, tocmai de aceea, demn de respect. În tot acest timp în care au ajuns să vîndă mai b