Desprinderea încă unei hălci din partidul care, în 1996, părea la fel de solid ca stânca Gibraltarului, îi aduce în materie de dizidenţă pe ţărănişti la scor de egalitate cu pedeseriştii. Ba chiar şi cu liberalii. Tehnica despinderii aripioarelor, a dezlipirii butaşilor de pe trunchiul-mamă a devenit în România post-ceauşistă singura regulă a vieţii politice. Un semn indubitabil că partidele de la noi sunt aglomerări de interese conjuncturale, şi nu asociaţii pe bază de opţiuni doctrinare. Ca dovadă, ele se destramă atunci când şi-au înfipt adânc colţii hămesiţi în ciolanul generos al guvernării. O banalitate, veţi spune. însă tocmai astfel de adevăruri elementare sunt bagatelizate, dacă nu dispreţuite, de starurile vieţii publice. La ce să te mai aştepţi, când noii demisionari ţărănişti au fost calificaţi de către cei rămaşi drept un simplu "lest"?!

Miezul tare al ţărăniştilor, condus de Ion Diaconescu, un bătrânel ce mimează la perfecţie zăpăceala şi inocenţa (doar spre a le compensa, cu asupra de măsură, prin sistemul delegării lăcomiei către şleahta "nepoţilor") a mai eliminat o ciozvârtă din ceea ce se iluziona a fi unitatea de monolit coposiană. Nu cred, nici pe departe, că ţărăniştii plecaţi sunt mai buni decât cei rămaşi. Comportamentul lor comun în cei trei ani de când patronează, în cel mai curat stil pedeserist, corupţia, afacerile murdare, abuzurile şi intoleranţa îi aşază pe aceeaşi bancă a rebuturilor morale. Ticăloşia lor se răsfrânge, însă, asupra întregii ţări, iar iresponsabilitatea dovedită şi răs-dovedită netezeşte drumul spre putere al ciumei neo-comuniste.

Nu ştiu - şi nici nu ştiu pe cine interesează - dacă aripa Opriş (omul cu bani din partid, scriu ziarele) reprezintă "lamura" iar aripa Vasile "lestul"! Prin ceea ce au făcut împreună - şi nu de azi, de ieri, ci din 1992, când au început să se ridice la nivelul firu