Ne numaram, probabil, printre putinii care au apucat sa fie prezenti in sala Ateneului Roman atit la omagierea lui Johnny Raducanu, cind a implinit 50 de ani, cit si la cea a lui Iancy Kóróssy cu prilejul sarbatoririi sale la 80. Daca Johnny a plins de emotie dupa ce s-a produs cu Suita carpatina, Iancy s-a dovedit o gazda mult mai senina si stapina pe sine. Dincolo de structura lor emotionala, momente din viata celor doi mari muzicieni romani, clipe din propriile noastre trasee existentiale.

Secvente decupate din timp, unde memoria afectiva se suprapune peste evenimentialul disipat printre contorsiunile istoriei. Nu doar muzical-artistice: am fost si sintem contemporani cu acesti doi mari muzicieni romani. De jazz. Din pacate, Johnny Raducanu, ca si Marius Popp, nu a putut sa fie prezent intr-o sala plina ochi (oare de ce se spune „ochi“ si nu „ureche“ sau „nas“?) ca sa aplaude, dar si sa cinte, alaturi-impreuna cu cei o mie de spectatori-prieteni-oficialitati+invitatii speciali care s-au produs pe podiumul Ateneului Roman. Ne-a facut placere sa consemnam evenimentul in sine.

Cu jazz si jazzmeni, dincolo de calitatea strict muzicala a serii si dincoace de emotionantele momente festiv-festiviste ce, inerent, administreaza o astfel de manifestare. Bombanelile si hir-mir-urile legate de desfasuratorul serii, calitatea microfoanelor sau a pianului nu pot umbri partea sentimental-emotionala.

Care a contat cel mai tare, si asa credem ca ar fi normal si firesc. Ce a insemnat seara dedicata lui Iancy Kóróssy? in primul rind omagiul adus unui muzician de exceptie. Si, sa adaugam imediat, Jazzului in sine. Care a capatat statut valoric, depasind o conditie periferica, si a intrat in categoria marii arte si datorita interpretilor. Oamenilor de jazz si spiritului muzicii de jazz. Ar merita mai multa popularitate, notorietate si nu doar prestig