Cea de-a 29-a ediţie a Jocurilor Olimpice de Vară s-a desfăşurat la Beijing, între 8 şi 24 august 2008. România s-a clasat pe locul 17, după cea mai slabă prestaţie din ultimii 36 de ani. Autorul acestor rânduri, tânăr reporter pe atunci, a petrecut fiecare din acele zile, precum şi altele înainte, precum şi altele după, în China, încercând să-i înţeleagă istoria contemporană. Da, dragi cititori, am fost şi eu unul dintre cei 22.000 de ziarişti acreditaţi. Am fost şi eu un număr acolo. Am acasă, uitată în cine-ştie-ce sertar, chiar o hârtie doveditoare în acest sens. Pe 27 iulie 2012, Jocurile Olimpice se întorc în Europa, la Londra, acolo unde, pe 24 iulie 1908, ajutorul de cofetar Dorando Pietri a câştigat Maratonul în cea mai frumoasă dintre câte poveşti a cunoscut Olimpiada şi din câte va mai mai cunoaşte (i-au retras medalia de aur, dar istoria lui Dorando Pietri a dăinuit şi va fi cândva scrisă şi în acest colţ de pagină, promit!). Autorul acestor rânduri are biletul de avion pregătit (one way ticket): va pleca sau nu va pleca definitiv la Londra, nu înainte de a lămuri câteva lucruri despre Beijing 2008 şi ce înseamnă o Olimpiadă într-o viaţă, fie ea şi de ziarist. Deşertul Ştiţi ce s-a întâmplat între 2008 şi 2012. Parcă nu patru ani, ci patruzeci de ani, cât o rătăcire prin deşert, ar fi trecut! Între Beijing şi Londra, o lume întreagă s-a prăbuşit, şi nu doar financiar. Să rămânem în vara anului 2008, era mai bine. China m-a întâmpinat cu o zi caniculară şi cu cerul sprijinit greu de umerii pământenilor. Trebuie să vă mărturisesc: într-o lună de zile nu am văzut niciodată stele pe cerul Chinei. Industrializarea a lăsat un smog care ascundea şi norii, şi soarele. Copiii din Beijing desenează probabil cerul în gri, nu în albastru. Vă amintiţi ce a fost în „Cuibul de pasăre” – ceremonia aceea atât de fastuoasă, şi totuşi trucată. China a lăsat, de la bun încep