Încă o așezare suceveană izbutește să-și publice monografia – Adâncata. N-a fost prea proteguită și răsfățată de istorie: rangul de comună și l-a dobândit abia după secularizarea decisă de Cuza; până atunci, satul era proprietatea mănăstirii din Burdujeni. Devine centru de comună în 1864. Se desființează în 1865. Reînființat în 1872. Desființat în 1930. Repus în drepturi la 1933. Figurează când în plasa Bosanci (1935), când în Mitocu Dragomirnei (1939), când în ”Cetatea Sucevei”(1941), până ce, în fine, se ”stabilizează” în raionul Suceava (1949), apoi în regiunea și județul cu același nume.
Aceste ezitări și permutări în geografia Țării de Sus se explică, probabil, atât prin situarea comunei undeva între Suceava și Dorohoi, cât și, mai ales, prin nerezonanța numelui Adâncata într-o zonă cu sate mai des pomenite în cronici, unele binecuvântate cu biserici ctitorite de Ștefan, și-n preajma unor mănăstiri faimoase (Dragomirna). Adâncata nici n-a izbutit să impună numele unor mari personalități dintre localnici. Impresie, totuși, falsă, fiindcă-i vorba despre o străveche vatră românească, cu nimic mai prejos decât alte comune bucovinene, beneficiare ale avantajului traseelor turistice clasicizate; cât privește ”producția de nume mari”, monografia propune s-o înlocuim cu lista mai puțin spectaculoasă, dar foarte consistentă, a fiilor satului rămași cumva în planul al doilea, însă cu prestații cât se poate de temeinice și acasă, și pe cuprinsul țării. De altfel, interesul acestei monografii datorate lui Gheorghe Giurcă, scrisă cu drag de baștină, într-o bună limbă română, cu respect pentru tradiții, vremuri și destine, rezidă tocmai din ceea… pe ce nu s-a mizat.
Ea demonstrează că, într-un sat făr-de mari accente pe canavaua istoriei, făr-de ctitoriri faimoase, făr-de localnici ajunși ”la vârf” pe plan național, se muncește onest de secole, se cultivă datin
