Succes! Apogeul echilibrului continental! Sarcină de onoare dusă magistral la capăt! Cam în aceşti termeni s-a vorbit despre noul proiect de constituţie europeană propus de comisia condusă de fostul preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing şi prezentat de către acesta vinerea trecută, în faţa celor 25 de şefi de state şi de guverne adunaţi la Porto Carras, lîngă Salonic*. În ciuda altelor, diverselor noastre preocupări autohtone - de la declaraţiile de avere ale demnitarilor la declaraţiile guvernului privind Holocaustul şi la maşinile de Salvare lovite la ieşirea din spitalul bucureştean (una de un BMW, alta de un Mercedes, totuşi, acestea fiind maşinile populare în ţările în tranziţie!) -, Europa se mişcă. Comisia lui Giscard d'Estaing a lucrat 16 luni pentru a oferi ceea ce Europa nu a avut decît în visele cvasi-utopice ale iluminiştilor mai mult sau mai puţin exaltaţi din ultimele trei secole: o Constituţie comună. Desigur, unii sînt mai mulţumiţi decît alţii, chiar şi în interiorul Uniunii. Impunerea unui consiliu european restrîns, de 15 membri, în acţiune din 2009, nelinişteşte deja ţările mai mici; preconizarea unui ministru comun al Afacerilor Externe nu este nici ea pe placul celor cu pulsiuni federaliste, după cum planificarea unui proiect de apărare comună nu surîde prietenilor mai vechi sau mai noi ai Americii. La fel, unele ţări catolice - Polonia şi Spania mai ales - ar fi dorit ca în act să fie pomenite expres "rădăcinile creştine" ale Europei, astfel încît orice pakistanez sau magrebian să ştie foarte clar ce pămînt calcă. Dar nu s-au produs zgomot, nici fracturi majore. Europa va avea Constituţia ei, obişnuiţi-vă cu ideea. Într-un mod mai curînd paradoxal, acest pact trezeşte speranţe mai ales acolo unde cerul naţional nu este luminat de steluţele Uniunii. În Rusia, de exemplu, unde presa necontrolată de stat a încasat lovitură după lovit