„L-am împins pe Dumnezeu la periferia vietii noastre”. Asa caracteriza cineva viata pe care o ducem, una în care, fara nici un dubiu, am facut din credinta o haina ce acopera, de fapt, ateismul din noi. „Crestini cu numele” este o alta expresie care arata masura credintei, mai bine zis a necredintei noastre. Crestini de duminica si de sarbatori, crestini cel mult în biserica, credinciosi doar la necaz si la momente de cumpana.
Trecem peste necaz si uitam de Hristos. Iesim din biserica si îl lasam acolo pe Dumnezeu. Acceptam, teoretic, ca mântuirea este scopul vietii noastre, ca suntem doar în trecere spre o alta lume, unde, vesnic, vom vietui în Slava lui Dumnezeu sau departe de dragostea Lui, în întuneric si suferinta, însa totul se opreste la nivelul teoriei. Credinta noastra se preface, din flacara, sloi de gheata atunci când trebuie pusa în fapta. si asta pentru ca, în realitate, nu avem credinta. Pentru ca lumea aceasta, asa cum am lasat-o sa devina, ne învata, orice altceva în afara de a vietui crestineste.
Fara sa ne interzica credinta, fara sa ne închida usile bisericii, lumea aceasta reuseste sa ne îndeparteze de Dumnezeu asa cum nu au putut sa faca nici prigonitorii crestinilor din primele veacuri si nici ateismul comunist.
Un trai aparent tihnit, o bunastare confortabila generata însa de munci epuizante, o iesire flagranta din zona necesarului, mai ales în ceea ce priveste nevoile alimentare, ne arunca într-o logica a înmultirii banilor fara limite, pentru a-i cheltui apoi într-o viteza halucinanta.
Ne ludam ca suntem crestini si-l iubim pe Hristos, când, de fapt suntem mai idolatri decât toti predecesorii nostri. Ne închinam si slujim poftelor si patinimor noastre. Suntem conditionati de televizor si internet, ne e dramuit timpul la secunda si o luam razna daca avem un moment de liniste. Tragice simptome ale unui om distrus in