Către orele şapte ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe şoseaua Ştefan cel Mare: supravegheate de jandarmi şi poliţişti, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv „Dinamo“. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă“ nu răzbăteau scandările galeriilor – nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardiorespiratorie (CPR) din lume. (...)

Către orele şapte ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe şoseaua Ştefan cel Mare: supravegheate de jandarmi şi poliţişti, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv „Dinamo“. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă“ nu răzbăteau scandările galeriilor – nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardiorespiratorie (CPR) din lume. Înăuntru, sub jumătate din cele 15.000 de locuri ale stadionului fuseseră ocupate: mult peste asistenţa medie la meciurile din sezonul trecut ale „câinilor roşii“, dar mai puţin decât numărul de 7.000 la care speraseră organizatorii. Eforturile de strângere a participanţilor erau aşadar în toi – începerea cursului se amâna; pe afară, reprezentanţi ai Salvării îndemnau trecătorii să intre, iar înăuntru, în dreptul meu, un angajat al firmei de pază şi un instructor de prim-ajutor introduceau de zor câteva zeci de bilete în cititoarele ataşate turnicheţilor. Chiar şi aşa, la şapte şi jumătate, jandarmii din spatele meu estimau că se adunaseră doar vreo 6.700 de oameni. Cinci minute mai târziu, toată lumea se ridica în picioare pentru intonarea – cam improvizată – a imnului naţional al României; cel al Mexicului, „adversarul“ nostru şi deţinător, cu 6.577 de cursanţi, al recordului de doborât, n-a răsunat însă din ampli