Regizorul grec Sotiris Hatzakis a adaptat un text folcloric, întîlnit, sub diverse variante, în întreg spaţiul balcanic, într-un spectacol ritualic ce reia în plus pasaje din Biblie, din poezia lui Federico García Lorca şi Troienele lui Euripide (tragedie pe care, din materialele de presă citire, toată lumea s-a încăpăţînat cu această ocazie s-o numească Troadele) şi reuneşte o echipă de actori din România, Grecia, Albania, Bulgaria şi Serbia, fiecare jucînd şi cîntînd în propria limbă. Cîntecul fratelui mort, în care partitura mamei e împărţită între Maia Morgenstern (în acelaşi timp, Călăuza/Povestitorul), Maria Katsiadaki (Grecia) şi Margarita Xhepa (Albania), a avut săptămîna trecută două reprezentaţii la Teatrul Naţional din Bucureşti, turneu organizat de Fundaţia „Alexandros S. Onasis“, în colaborare cu Fundaţia Culturală Greacă. Cîntecul fratelui mort vorbeşte despre o mamă cu nouă fii şi o fiică, cerută în căsătorie departe de casă. Doar fratele ei Constantin e de acord cu nunta şi-şi convinge mama şi fraţii să accepte, promiţînd că, la nevoie, se va întoarce din morţi pentru a-şi aduce sora înapoi. După măritişul fetei, fraţii ei mor, iar mama rămîne singură. Mama îl blestemă pe Constantin pentru că i-a trimis fiica departe şi a adus nenorocirea asupra familiei, Constantin se întoarce din mormînt şi-şi aduce sora acasă, pe care, însă, mama n-o mai recunoaşte şi o alungă. Sincretismul muzical şi lingvistic al spectacolului e impresionant, efectul unui astfel de ritual scenic e tulburător pentru cel care priveşte şi ascultă, iar la prima vedere, mai ales că, la Bucureşti, doar puţinele bucăţi în româneşte ne-au fost accesibile, totul e inocent şi multicultural. Dar despre ce vorbeşte, de fapt, Balada (Cîntecul) fratelui mort? De fapt, despre o interdicţie socială – aceea a amestecului de sînge, a căsătoriei în afara comunităţii, în afara grupului. Mărit