După douăzeci şi cinci de ani de la publicarea primului său roman, Firesc*, Petru Cimpoeşu vine cu o a doua ediţie a acestei cărţi: o ediţie revăzută, dar nu într-atît încît pariul prozatorului cu sine însuşi să nu poată fi observat.

Pe de o parte, tînărul (în 1985) autor făcea o proză de acurateţe realistă intrînd în exact acele medii muncitoreşti pe care forurile le recomandau - şi, în anii '50, le impuneau - scriitorilor noştri. Ca şi mai vîrstnicul Augustin Buzura, Petru Cimpoeşu descrie meticulos viaţa oamenilor muncii şi felul în care microcolectivitatea din "conducătoarea" clasă a proletariatului construieşte, zi de zi, socialismul. Provocarea şi a romancierului "şaizecist", şi a celui "optzecist" este să răstoarne, cu reprezentările lor pregnante, penetrante, clişeele de realism socialist convertit naţionalist în cultul celui mai iubit fiu al poporului. Dincoace de lozinci, de discursuri mobilizatoare, de fraze standardizate, este viaţa adevărată a oamenilor obişnuiţi, urmărită atent în gesturile şi spusele lor sau recuperată dintr-o interioritate lăuntrică adeseori sondată. Şi aici se vede un al doilea pariu al autorului, acum, omologat: tînărul Petru Cimpoeşu ambiţiona să facă, totodată, şi proză psihologică viabilă cu aceste personaje recrutate nu numai din rîndul intelectualilor. Şi un muncitor, un maistru sondor, un mecanic, un şofer (deja, cu şoferii, intrăm în plin Şukşin), o cîntăreaţă de muzică uşoară reprofilată pe romanţe pot reprezenta, epic, mai mult decît o siluetă ce trece prin decor sau un număr pierdut într-o statistică.

Intelectualului mai reflexiv şi cu o privire analitică mai specializată îi revin însă, în Firesc, o bună parte din obligaţiile auctoriale. Şi Iunia Poenaru, stagiara venită la secţia Aţa-Brateş, în "văgăuna asta, la capătul lumii", şi Adam Nica, încă-tînărul inginer de foraj care a parcurs experienţa adaptării