Spre deosebire de populaţia politică dâmboviţeană, în armată ne ruşine pentru faptele celui ce poartă aceleaşi haine ca şi noi. Poate pentru că datorită uniformităţii regulamentare militarii sunt conştienţi în adâncurile subconştientului lor că lumea din afară îi consideră una şi aceeaşi persoană. Ceea ce face un coleg purtător al aceleiaşi uniforme, se răsfrânge inevitabil şi asupra celorlalţi. La fel cum se ruşinează din cauza colegilor, militarii nu au nici un fel de jenă în a se lauda pentru faptele camarazilor. Ca şi cum ar fi vorba de un unic corp comun format din mii şi mii de corpusculi, dependent unul de altul: fiecare se întreţine nu atât din propria existenţă, cât din importul de ruşine sau glorie al colegului de formaţie. Spre exemplu, atunci când recurg la poveşti din trecutul lor, militarii şi-l privesc mereu în relaţie directă şi strânsă cu cel al colegilor de şcoală militară, de batalion, de birou etc. În replică, oricât de ticăloşi ar fi politicienii mioritici, tocmai pentru că fiecare este unic în nemernicia sa, acesta nu va avea nici o problemă cu păcatul colegului de castă. Dimpotrivă orice gafă a vecinului de bancă ministerială, parlamentară, partinică va fi spre beneficiul său direct, deoarece umbra căzută deasupra semenului politic înseamnă - prin efectul de contrast - tot atâta lumină revărsată asupra sa.

Frânturi din aceste gânduri şi reflecţii mi-au venit adesea în minte pe timpul nesfârşitelor şedinţe, instruiri, festivităţi cu participare obligatorie pentru cadrele din Statul Major General desfăşurate în aula Ministerului Apărării Naţionale din clădirea cam hollywoodian numită "Obiectivul M100". Mi-a fost ruşine tare la aşa zisele ceremonii de felicitare a ofiţerilor care treceau în rezervă la termen sau la cerere, adică ieşeau la pensie, văzându-i pe aceşti viitori locatari ai băncuţelor de la scara blocului cum îşi sugeau burta