Când a debutat, in 1995 (la un an dupa "Ieudul fara iesire" si dupa "Arta Popescu"), cu volumul "Jucaria mortului", Constantin Acosmei habar nu avea ca notorietatea va veni târziu, la vreo zece ani dupa. Astazi se vede limpede ca o astfel de carte, singulara, marcheaza o data in istoria recenta a poeziei românesti. O data si un stil, ba chiar o viziune.
Poezia lui Constantin Acosmei nu e una care sa se refere explicit la moarte. Dar nici nu mai era nevoie. Exista atâta amar in ea, atâta presimtire a vidului, a nesigurantei, a inutilitatii, incât moartea nu ar mai putea inspaimânta. Relatarile copilului, ale barbatului si ale batrânului sunt scenarii care divulga tot ceea ce poate fi mai pesimist si mai lipsit de sens in viata unui om, condamnat de la bun inceput la umilinta. Aceasta pare a fi conditia "personajelor" din aceste texte: umilinta permanenta. Mai jos de atât nu se poate ajunge; e o pedagogie nihilista a deriziunii aici, in care victima este omul lipsit de orice posibil reper. Cerul pare gol, lumea de dincolo nu ar fi decât o luminoasa compensatie ("zeii sunt vii/ numai in sudalme"). Realitatea lui Acosmei este mult mai dura decât spaimele, angoasele thanatice ale altor poeti. Omul bacovian este un optimist plin de energie pe lânga acest individ lipsit de orice reper; doar ca, din prea multa drama, totul devine ridicol, ca in "Week-end cardiac". Excesul de suferinta, mai ales etalat, atinge, uneori, ridicolul; exista o ironie a sortii pe seama careia Acosmei stie sa se amuze si ale carei farse stie sa le guste.
In toata simplitatea lor ostentativa, aceste poeme ascund o arta a miniaturii: cine ar crede in naturaletea lor, in firescul rostirii ar cadea in capcana. Exista, de fapt, o foarte atenta dramuire a sensului fiecarui poem, in care deriziunea capata fatete aproape stridente in simplitatea lor: titlul marcheaza intotdeauna un cont
