Poezia Ilenei Mălăncioiu constituie o permanentă provocare pentru critici şi chiar pentru istoricii literari. Ceva profund, adînc şi obscur e dat în versuri de o dezarmantă „simplitate”, ce se dispensează de orice truc formal, înfăţişîndu- se într-un continuum foarte greu de spart.

Această dificultate e mai uşor de acceptat în cazul poemelor (volumelor întregi) respirînd un aer post-romantic şi întreţinînd o atmosferă gotică (de la Către Ieronim la Crini pentru domnişoara mireasă). Ea e însă „inacceptabilă” atunci cînd o constatăm la texte tranzitive, la poezii scrise, aparent, în formele discursive ale comunicării obişnuite. Cotidianul, prozaicul, uzualul, socialul (ca includere a celorlalţi în propria configuraţie poetică) şi, fireşte, comunitarul şi familialul impregnează poeziile din Sora mea de dincolo, volum apărut la finele deceniului opt.

Dacă Vladimir Streinu, într-o altă epocă literară, încerca „o dramă de inteligenţă” la capătul analizei unei cărţi precum Cuvinte potrivite, Ovid S. Crohmălniceanu pornea în interpretarea liricii Ilenei Mălăncioiu tocmai de la „misterul” conversiunii a ceea ce este comun, reiterativ, „public” în ceea ce este propriu, intens-personal, de unică folosinţă poetică. În Spaţiul magic al Ilenei Mălăncioiu (cuprins în volumul Al doilea suflu), Crohmălniceanu pune întrebarea-cheie: „Cum scoate Ileana Mălăncioiu din asemenea elemente, întîlnite şi la alţii, o poezie, să nu ne sfiim de a rosti cuvîntul, extraordinară? Există un mister şi asupra lui îndeosebi aş vrea să mă opresc. Nu nutresc ambiţia deşartă că am să-l lămuresc; la poeţi atît de dăruiţi ca Ileana Mălăncioiu actul e cu neputinţă”.

Neputinţa criticului e totuşi relativă, dat fiind că, în acelaşi text, el punctează materia verbală „foarte restrînsă”, pivotarea „pe o singură imagine obsesivă”, impresia pe care o dau versurile că sînt „articulate anev